Best of Mihai@Metropotam

Intre octombrie 2007 si august 2008 am scris pentru metropotam.ro, timp in care am produs cateva texte proaste, cateva mediocre si destule de care sunt chiar mandru.

Iata cateva dintre cele din ultima categorie (pun link deoarece n-am chef sa mai cer permisiunea sa le republic):

http://metropotam.ro/La-zi/2008/07/art7553273846-Teatru-Ziua-Fututa-a-lui-Nils/

http://metropotam.ro/Recomandari/2008/06/art3295749221-Muzica-Coldplay-Viva-la-Vida/

http://metropotam.ro/Recomandari/2008/05/art9670614333-Muzica-Lenny-Kravitz-It-Is-Time-for-a-Love-Revolution/

http://metropotam.ro/Recomandari/2008/04/art1388540304-Film-The-Mist/

http://metropotam.ro/Recomandari/2008/04/art1846179051-Muzica-The-Raconteurs-Consolers-Of-The-Lonely/

http://metropotam.ro/La-zi/2008/04/art9718900416-Serial-Jericho/

http://metropotam.ro/Recomandari/2008/03/art3686244102-Carte-Orhan-Pamuk-Ma-numesc-Rosu/

http://metropotam.ro/Recomandari/2008/03/art1251308096-Teatru-Monged/

http://metropotam.ro/La-zi/2008/03/art5330687203-Concert-The-Mars-Volta-in-Razzmatazz-Barcelona/

http://metropotam.ro/Recomandari/2008/01/art9461320174-Album-Parazitii-Slalom-Printre-Cretini/

Radiohead – In Rainbows

“RADIOHEAD AU FACUT UN ALBUM” ne anunta, cu abia mascata incantare, Thom Yorke&co pe site-ul dedicat distribuirii noului lor material, In Rainbows. De acum probabil ca toata lumea a aflat despre curajoasa miscare de marketing prin care trupa a renuntat la a-si reinnoi contractul cu EMI, alegand sa-si produca si sa-si vanda singuri albumul si devenind la propriu cea mai mare trupa indie din lume, asa ca nu va mai plictisesc cu alte detalii. Suficient de stiut ca intr-o prima faza In Rainbows este disponibil doar sub forma de download platit (in mod uimitor, suma este lasata la discretia cumparatorului), din decembrie urmand a incepe livrarile pentru varianta CD si vinil.

Odata manevrele de piata lasate la o parte, sa trecem deci la muzica. Radiohead au fost, pentru critica ca si pentru fanii lor, un fel de Beatles ai anilor 90: iata in sfarsit o trupa rock ’serioasa’, cu reale abilitati de compozitori, care evolueaza simtitor de la un album la altul imbinand cantecele catchy si versurile inteligente cu o productie si aranjamente de un eclectism ce tradeaza colectii de discuri variate si de un gust ireprosabil, de la muzica clasica de inceput de secol XX la kraut-rock si post-punk. “Ok Computer, noul Sgt. Pepper’s!” au jubilat redactorii muzicali din toata lumea, satui de rap-rockul si popul slabut care dominau mijlocul anilor ‘90.

Zece ani mai tarziu, Thom Yorke parea ca slabeste in sfarsit fraiele cu care ghidase trupa prin excursii mai mult sau mai putin reusite (dar intotdeauna interesante) in teritoriile austere ale muzicii electronice si lasa in urma blipurile si scartaiturile IDM in favoarea revenirii la un sound organic si la instrumente live – insa lucrurile nu sunt asa de simple. Primul cantec de pe In Rainbows, 15 Step, pare, cu ritmul electronic peste care se suprapune vocea plangareata a lui Yorke, saltat direct de pe un b-side din era Hail To The Thief, asta pana cand tobele sintetizate fac loc celor reale si intervine chitara lui Jonny Greenwood, cu un superb riff de inspiratie bossa. Este un joc pe care o sa-l mai intalnim, aceasta intrepatrundere si trecere de la tobe reale la cele electronice si inapoi, si chiar daca extraordinarul Phil Selway nu mai are momente de stralucire precum Myxamatosis de pe albumul precedent, ramane unul dintre cei mai stilati tobari din muzica rock in momentul actual.

Din nou amintind de gloriile trecute, Bodysnatchers este propulsat de o linie de bas distorsionat, insa melodiei vocale ii lipseste claritatea unui The National Anthem, iar aranjamentul este incarcat si confuz. Piesele lente sunt insa punctul forte al albumului: Nude, All I Need sau Videotape inainteaza maiestuos, fara insa a cadea in auto-parodie, iar versurile lui Yorke merg drept la tinta (atunci cand binevoieste sa le cante intr-un mod inteligibil). Tempo-ul relaxat permite sutelor de efecte subtile si overdub-uri sa fie percepute si sa isi faca efectul, colorand sunetul in toate modurile in care niste maestri ai studioului de inregistrari precum cei 5 de la Radiohead pot sa o faca. De remarcat si coardele stil pop care agrementeaza , cu diverse grade de succes, piesele de pian de pe prezenta colectie.

Reckoner, alta ‘balada’, are probabil una dintre cele mai emotionante melodii vocale produse vreodata de Thom Yorke si este pentru mine punctul culminant al albumului, insa este urmata imediat de cea mai slaba piesa de pe In Rainbows, House Of Cards, unde alte chitari de bossa, doar ca mai putin inspirate ca la 15 Steps, se suprapun unor versuri cel putin neobisnuite pentru Radiohead, care incep cu “I don’t want to be your friend/ I just want to be your lover”. Apropo, ce se intampla cu vocea lui Yorke? – desi la fel de puternica si expresiva ca oricand, aceasta este una dintre putinele piese in care nu apeleaza la un falset neclar si de la un punct, destul de obositor.

Desi nu dezamageste, In Rainbows nu este nici revenirea in forta la care speram cu totii. Personal, gasesc cantecele de pe Hail To The Thief mai puternice si mai bine structurate, pe ultima lor productie englezii parand interesati mai degraba in a-si fixa propriile manierisme, multe dintre ele deja invechite (blipurile stil IDM sunt primul candidat), decat sa continue traseul de evolutie inceput cu Ok Computer. Sau poate ca este vorba doar de trupa Radiohead facand genul de muzica pe care il fac ei. In orice caz, rezultatul este fara indoiala un album solid, si unul dintre evenimentele muzicale ale anului!

Sunshine

Stanley Kubrick şi-a creat Odiseea Spaţială pornind de la ideea de face primul film science fiction “bun” – pentru asta fiindu-i necesar nu numai un buget imens pentru vremea respectivă, ci şi ajutorul unuia dintre parinţii fondatori ai genului în versiunea sa modernă, scriitorul Arthur C. Clarke. Din 1968 şi până acum filmele SF care reuneau atât atributul de “bune” cât şi de “serioase” au fost, parafrazând expresia anglofonă, puţine şi rar întâlnite, din motive ţinând atât de bugete şi gustul publicului cât şi de imaginaţia producătorilor majoritatea fiind epopei pop (Star Wars), filme de acţiune deghizate (Terminator) sau doar pur şi simplu proaste.

Cu atât mai neobişnuit, deci, ce ne propune Danny Boyle (Trainspotting, 28 Days Later) cu al său Sunshine (2007) – un film SF cu buget mare ce, pornind de la premise cu aromă de plauzibilitate ştiinţifică (dintr-un motiv prea complicat pentru a fi explicat altundeva decât pe Wikipedia, în anul 2057 soarele este pe cale să se stingă, nava Icarus fiind trimisă să-l repornească manual cu ajutorul unei bombe nucleare), prezintă un conflict în principal psihologic şi spune ceva interesant despre natura umană. Sau cel puţin acesta pare a fi planul – nu în totalitate realizat, dar date fiind circumstanţele, efortul merită apreciat.

În ciuda intrigii “realiste”, în stilul hard SF-ului anilor 50, Sunshine este în primul rând un excelent film de atmosferă, şi toţi cei care şi-au petrecut o bună parte a adolescenţei absorbiţi de cărţi şi filme science fiction îl vor iubi fie şi numai pentru familiaritatea cadrelor ce trimit la vârsta de aur a genului. Mai ales modul de tratare a luminii este, aici, un festin vizual: apropierea transformă razele soarelui într-un şuvoi galben-portocaliu de foc ce, pe măsură ce filmul avansează, ocupă tot mai mult din ecran în cadrele exterioare navei, contranstând puternic cu negrul mat al vidului înconjurător. Între aceşti poli evoluează de 16 luni nava Icarus II, protejată de un scut anti-radiaţie şi tractând o bombă nucleară “de dimensiunile Manhattanului”, ultima speranţă a unei omeniri pe cale să îngheţe bocnă. II-ul din coada numelui indică, aşa cum era de aşteptat, existenţa unei alte nave trimisă în urmă cu şapte ani cu o misiune similară, actualmente dată dispărută, dar al cărei semnal e descoperit de eroii noştri. Aşa cum se întâmplă de obicei, pe protagonişti îi mănâncă unde nu trebuie şi se abat din drum pentru a investiga, ceea ce, desigur, duce la tot felul de necazuri, în cele din urmă depăşite cu eroism şi spirit de sacrificiu, spre propăşirea neamului omenesc etc etc.

Practic, filmul este împărţit în două, jumătăţile fiind marcate de moartea personajului lui Cliff Curtis, psihologul navei şi naratorul poveştii. Prima parte e o operă spaţială în tradiţia lui 2001, lentă şi elegantă, cu dialoguri pline de termeni tehnici şi preocupare pentru plauzibilitate. Ultimele 40 de minute sunt un fel de slasher film mai degrabă plictisitor, cu un personaj negativ dement care îi fugăreşte şi îi omoară, pe rând, pe astronauţi (las cititorului plăcerea de a descoperi singur de unde apare acesta, văzând filmul). Rezultatul acestui mariaj contra naturii este complet nefericit, latura de light horror ocupând spaţiu preţios care ar fi putut fi mai bine folosit pentru a dezvolta conflictele psihologice iniţiate în prima parte, şi rezolvate în mod brutal şi stupid prin moartea protagoniştilor. Teme “mari” precum relaţia între credinţă şi resemnare ne sunt fluturate prin faţa ochilor şi lăsate neexplorate, pentru a face loc unei fugăreli prin coridoare. Pe de altă parte, am serioase îndoieli că segmentul demografic vizat prin această mutaţie dubioasă ar aprecia atmosfera claustrofobică şi trimiterile intertextuale din prima parte, iar măcelul în sine este destul de domol, după standardele genului.

Sunshine ţinteşte, aşadar, mult prea mulţi iepuri faţă de câţi reuşeşte să nimerească, prejudecăţile hollywoodiene cu privire la ce este necesar pentru a vinde un produs subminând o potenţială capodoperă, şi probabil unul dintre ultimele filme de felul său. Păcat că acest mastodont de intenţii bune s-a lăsat împotmolit în mlaştina comercialismului tâmp, ratând astfel o piaţă de nişă substanţială şi statutul de film-cult.

Portugal. The Man – Church Mouth

Portugal. The Man sunt o adunătură ciudată (da, chiar ăsta e numele trupei, cu punctul din mijloc cu tot) de oameni şi stiluri muzicale, pasionaţi, pe rând, de alterno-prog cu arpegii luminoase de chitară şi beat-uri sintetizate, stil Radiohead, pe primul album (Waiter:”You Vultures!”), melodii trip-hop şi bucaţi ambientale pe ep-ul It’s Complicated Being a Wizard sau de frenezii la graniţa dintre Mars Volta si White Stripes (două influenţe luate direct de pe site-ul formaţiei) pe ultima lor producţie, Church Mouth (2007). Mare minune că doar trei oameni (patru, cu un chitarist suplimentar, în formula de concert) pot sa închege ceva atât de diferit de la un album la altul, fără să cadă în amatorism sau imitaţie crasă.

Influenţele omului-Portugalia sunt evidente şi fără nota de pe site, cea mai importantă fiind desigur maniera Mars Volta, reprodusă în detaliu, de la stilul melodiilor vocale la energia bombastică a tobelor şi groove-ul adânc al basului ce ţine toată alcătuirea laolaltă. Adăugaţi peste asta un anume interes pentru delta blues, cuplat cu nişte compoziţii disciplinate şi curate, lipsite de excese, şi un simţ pentru refrene memorabile, şi obţineţi un album plasat la mijlocul geometric al distanţei între mastodontul prog-punk-salsa şi The White Stripes, vizibil derivativ, însă realizând o fuziune îndemânatică şi elegantă, nu o juxtapunere stângace de stiluri disparate.

Spre deosebire, însă, de mentorii săi Omar Rodriguez-Lopez şi Jack White, John Gourley, chitaristul, vocalistul şi principala forţă creativă din spatele formaţiei, nu are fetişuri de erou al chitării, abţinându-se cu înţelepciune de la exhibiţii de virtuozitate în favoarea perfectării unor cântece concentrate, cu structuri complexe şi ţinând la un minim repetiţia. Oricum, energia muzicii e data de tobele explozive şi de tranziţiile rapide între părţi diferite ale aceluiaşi cântec, singurul riff cu adevarat memorabil de chitara apartinand celui mai bun cântec de pe album, Oh Lord, acelaşi ale cărui ultime douăzeci de secunde par ridicate direct de pe un disc gospel din anii ‘50. Foarte bune sunt şi energicul Sugar Cinnamon, propulsat de un ritm drum’n'bass, Children, cu chitara slide şi melodie call-and-response, Shade (o melodie vocala excelenta şi un refren alterno-rock puternic) sau piesa de titlu a albumului, care da tonul unei formule observabile la multe dintre melodiile de pe Church Mouth. Căci vai!, acest păcat nu l-a mai ocolit pe domnul Gourley, majoritatea cântecelelor de aici încadrându-se cuminţi într-o structură de tip intro domol cu un singur instrument-melodie 1-melodie 2-bridge linistit, doar cu voce-melodie 1 – refren în forţă, repetată de vreo doua-trei ori, până se ajunge la lungimea de trei minute şi un pic, când se încheie fără ceremonie printr-un outro sumar, oglindind intro-ul.

Cu doi ani în urma eram consternat să nu pot găsi nicăieri ceva asemănător cu Mars Volta (exceptând momentele mai bune ale vechii trupe ce i-a dat naştere, At The Drive-In). Church Mouth aduce, în sfârşit, tuturor fanilor TMV o alternativă excelentă, reunind mult din energia frenetică şi simţul melodic al primilor, susţinute de o voce şi o secţie ritmică pe măsură, la se care adaugă o mulţime de alte influenţe de cea mai bună calitate, rezultatul fiind considerabil mai bun decât pare pe hârtie. Ar fi, însă, o greşeală ca P.TM să fie priviţi ca epigoni, în ciuda influenţelor evidente de pe acest album – o audiţie cât de superficială a discografiei lor ne arată o trupă care îşi schimbă, cameleonic, stilul de pe o înregistrare pe alta, jucându-şi atuurile (voci catchy şi structură puternică) şi în acelaşi timp explorând teritorii noi. Presupun că nu degeaba şi-au pus la loc de cinste, în lista influenţelor, pe Beatles. Recomandat cu căldură.

California Dreamin’ (sau tot aşa, la nesfârşit)

… Deci vin americanii? Nu? Cum nu? Aaa, nu tocmai. Sunt doar în trecere. Am înţeles. Păi cum, şi noi, care îi tot aşteptăm de prin ‘44? Păi da, din ‘44, de când i-au luat comuniştii fabrica, fiul şi nora lui bunelu, lăsându-l pe nepotul ăla mic singur pe lume. Cică făcuseră ceva producţie pentru nemţi. Război, ce să-i faci, aşa erau vremurile… Asta-i situaţia.

Acum în sfârşit au venit, dar ai dracu, nu vor să stea! De fapt nici n-ar fi oprit trenul în care, sub forma unui grup de marines ce însoţesc un transport de echipament de telecomunicaţii, călătoreau spre Kosovo, dacă ăla micu, devenit acum mare smardoi şi şef de gară în Căpâlniţa, nu le-ar fi oprit şandramaua, vezi doamne ca să se legitimeze în faţa organului. “Actele la control, băieţi!”. Transport special al armatei, n-are acte, dom’ şef! Eeeei, dar aşa ceva nu se poate! Înseamnă că nu-i las să meargă mai departe. Io nu pot să încalc legea!… Şi de aici o întreagă tevatură, cu fete fugite de acasă, petreceri săteşti închinate prieteniei cu marele popor american, greve aparent aleatoare ale muncitorilor de la o fabricuţă din localitate, show-uri de striptease tematic la Dallas-ul din Slobozia şi schimburi interculturale de rachiu şi vin de casă.

Efectul urmărit, pe o bună bucată a filmului, este al unei frenezii balcanice stil Kusturica, cu nuanţa melodramatică de rigoare în filmele româneşti, însă agitaţia pare forţată şi cam fără vreun motiv anume, poate şi datorită feţelor actorilor principali care nu prea seamănă cu ţăranii pe care i-am vazut cu toţii la televizor de când cu inundaţiile. Oricum i-ai îmbrăca, tinerii noştri actori tot a decor pentru terasa Motoare arată. Insula de stabilitate în tot haosul acesta este personajul lui Armand Assante, un căpitan de armată sumbru şi dedicat misiunii, om cu greutate şi cam scârbit de viaţă, căruia Assante îi conturează cu mână de maestru doza de nesiguranţă şi timiditate reprimată care îi îngreunează relaţiile atât cu românii cu care trebuie să aibă de-a face, cât şi cu proprii săi soldaţi. Oponentul său, şeful de gară Doiaru (Răzvan Vasilescu), care în mod misterios vorbeşte o engleză foarte bună, cu ocazionale scăpări umoristice studiate, îi seamănă prin vagul aer de superioritate distantă care îl separă de semenii săi. Aşa cum era de aşteptat, între cei doi apare, dacă nu simpatia, cel puţin respectul născut din înţelegere, păstrat chiar şi în momentele finale, de derapaj, ale filmului, în care Assante organizează un fel de lovitură de s(t)at contra Doiarului. Andi Vasluianu îşi joacă din nou (foarte bine, de altfel) personajul pe care îl tot plimbă prin toate filmele româneşti din ultima vreme, adică “băieţaşul” exemplar, deopotrivă carismatic, şi de o şmecherie rătăcioasă. Ion Sapdaru, în rolul primarului, este împăciuitorist şi bonom, iar Maria Dinulescu dă bine, chiar dacă nu se remarcă, ca fiică a lui Doiaru.

Este poate nedrept să judeci o operă neterminată pentru structură şi coerenţă, însă odată făcut public, filmul trebuie luat ca atare, indiferent de circumstanţele tragice care au însoţit finalizarea lui. Acestea fiind zise, ultimele 20 de minute ale filmului ies urât din schemă, scenariul propunându-ne să înghiţim, după premisa doar implauzibilă, dar acceptabilă de la care se porneşte (anume că un tren NATO ar putea fi reţinut mai multe zile din drumul spre un teatru de război de un şef de gară oarecare), un final a la 1907, cu o mini-bătălie între săteni (stimulaţi în maniera unui motivational speaker de personajul lui Assante) şi poliţişti, soldată cu morţi şi răniţi. Nici n-am mai amintit de flashbackurile alb-negru la evenimente din copilaria din timpul războiului a lui Doiaru, complet rupte de spiritul altminteri uşor şi jucăuş al filmului.

California Dreamin e un film inegal, cu multe momente bune şi unele puncte tari, dar tras în jos de o oarecare inconsecvenţă la nivelul intenţiilor regizorului şi de mulţimea de locuri comune uneori îndoielnic aplicate (şocul cultural Est-Vest era o temă actuală la începutul anilor 90, nu acum). Ce îl salvează e că, în ciuda lungimii excesive şi meandrelor acţiunii, e presărat cu dialoguri şi scene de un umor delicios, care te ţin în priză în ciuda finalul fals. Fără îndoială, avem de-a face cu un diamant neşlefuit din care, daca ar mai fi trăit, Nemescu ar fi scos la iveală la montaj un film mai bun, sau măcar mai echilibrat.

The White Stripes – Icky Thump

Jack White îşi continuă explorarea a diverse mici (şi mari) teme din cultura americană, de data asta oprindu-se la uimirea unui gringo cât se poate de neaoş faţă de tot felul de minunăţii ce se pot găsi peste graniţă, în Mexic. Şi ce minunăţii!… Poate sub influenţa curentului literar ce a dominat o bună parte a secolului trecut literatura latino-americană, Mexicul e construit ca un ţinut al magiei, ca să nu zic al lucrurilor ciudate de-a dreptul. Lumini roşii, mariachi cantand pe străzi, senhoritas fără un ochi, găini negre, rom şi prostituate – devin simboluri ale unei culturi suficient de apropiate pentru a putea fi cunoscută, dar îndeajuns de diferită pentru a inspira acel sentiment al straniului, care reinterpretează, cu un amestec de fascinaţie şi spaimă, banalul, transformându-l în miraculos.

Greu încercatul nostru protagonist părăseşte ciudatul ţinut deopotrivă ca victimă a pericolelor sale şi ca proaspăt convertit ce îi apără cauza (“Well, Americans/What, nothin’ better to do?/Why don’t you kick yourself out?/You’re an immigrant too”), şi în buna tradiţie a ţărilor magice ce sunt întotdeauna mărginite de limite impenetrabile, pare a fi printre ultimii vizitatori, în urma lui construindu-se un zid al Mexicului ce închide frontiera – transparente aluzii la dezbaterile din politica americană cu privire la statutul imigranţilor latino-americani.

Muzical vorbind, White Stripes rămân un amestec exploziv de blues-rock tradiţional şi tehnici şi sunete moderniste (de notat micile solouri semi-aleatorii de clapă ce punctează Icky Thump), rezultatul fiind un stil care, dacă n-ar fi avut atâta succes de masă, ar fi fost probabil menţionat cu un capitol important în orice istorie a bluesului. Chiar, cum ar fi fost daca Jack White ar fi cântat doar blues? Nu mă îndoiesc că ar fi născut o revitalizare a genului comparabilă cu Stevie Ray Vaughan, cu douăzeci de ani în urmă.

Este surprinzător, poate, cât de mult poate să obţină, atât muzical cât şi textual şi imagistic, White dintr-un concept bazat pe auto-limitare (în sensul de restricţie autoimpusă). Chitară, voce, tobe, roşu, negru, alb, blues, country, rock – iată tripleţii ce definesc lumea White Stripes, şi par a permite mai mult decât suficientă anvergură pentru a acoperi teme de la cântecele indie pop despre iubirea adolescentină la blues feroce în cel mai pur stil Chicago, trecând prin rock clasic bazat pe riffuri vag Zeppelinoide cum este excelentul Icky Thump.

Ce se va întampla peste cinci minute

Cinci minute, pentru că atât durează viitorul. Am aflat cândva despre nu ştiu ce peşti de acvariu a căror memorie ţine numai 30 de secunde. Nefericitele animăluţe decorative erau arătate izbindu-se într-una de un grătar electrificat, la intervale de câte 30 de secunde ( pentru că mai mult nu ţineau minte durerea suferită), până ameţeau şi se ridicau la suprafaţă cu burţile în sus, prea istoviţi ca să mai înoate. O metaforă excelentă pentru statutul omului contimporan, biet peştişor într-un ocean mediatic ce seamănă din ce în ce cu un fel de haos primar, care naşte monştri şi îi înghite la loc cu o viteză înspăimântătoare.

Despre supraîncărcarea cu informaţie s-a tot scris şi o să se mai scrie. Am tot auzit cum internetul ne micşorează durata atenţiei şi ne predisupune la superficialitate, facând imposibilă selectarea informaţiei relevante din mulţimea de date contradictorii. Ceea ce este trecut cu vederea este că, fatalmente, cu bune şi cu rele, netul este deja o parte semnificativă a culturii noastre, iar felia acestuia din marea plăcintă a culturi(lor) active în orice moment dat nu va face decât să crească. Vrem, nu vrem, internetul este o prezenţă greu de ignorat.

Are relevanţă, are conţinut, însă are el memorie? Uşurinţa cu care informaţia este urcată sus, online, are drept revers uşurinţa cu care aceeaşi informaţie poate fi ştearsă, făcută să dispară fără urmă. Zilnic, pe rugul digital sunt sacrificate scrieri cât în multe Fahrenheit 451 de-ale lui Bradbury. Ce-i drept, imensa majoritate sunt fără mare valoare, şi probabil şi-au pierdut orice interes chiar pentru autorii lor. Ele sunt, însă, parte a culturii (în sensul cel mai larg cu putinţă) momentului, fiecare din ele va fi fost o algă microscopică în acest nemărginit ocean. Pierdute pentru totdeauna (şi înlocuite instantaneu cu o nouă generaţie, mai bine adaptată sau doar mai recentă), ce mai rămâne oare din ecosistemul pe care l-au întreţinut timp de o fracţiune de secundă?

Altfel spus, dacă mai toate culturile de până acum au lăsat ceva palpabil în urmă, identificabil, interpretabil şi antologabil, de la statuete de lut ars la reviste pentru adolescenţi, odată cu mutarea unor subculturi întregi online, aceste tipare şi moduri riscă dispariţia totală odată cu demodarea. Căci digitalul, spaţiu al uitării perfecte, este un mediu ostil arheologiei. Rata de apariţie şi înlocuire a memelor creşte până la frenezie, fiecare nou val echivalând cu o înlocuire fără rest a vechiului cu noul. Cât mai ştim acum despre peisajul internetului la, să zicem, 1999? E rezonabil de presupus că era în aceeaşi măsură un sistem coerent ca şi acum, probabil cu câteva ordine de mărime mai restrâns. Restul, vorba poetului, e tăcere. Dacă un loc real, cum este, să zicem, Parisul anului 1930, este documentat într-o sumedenie de surse, şi ne putem face o idee despre spiritul vremii consultându-le, un loc nu mai puţin animat de fapte culturale (indiferent de valoarea lor) cum este Internetul anului 1999 este, deja, o semi-necunoscută. Peste 20 de ani va fi o enigmă totală. Iar în condiţiile în care tot mai mult din ce înseamnă cultură se petrece exclusiv online, poate că asta este o pierdere, şi o schimbare importantă în modul în care ne raportăm la oceanul informaţional în care înotăm. Ce se va întâmpla peste cinci minute alungă de pe ecran ce se întâmplă acum, şi şterge din minţile noastre ce s-a întâmplat în urmă cu o jumătate de oră. În ce priveşte internetul, memoria noastră este ciudat de asemănătoare cu a anumitor peşti frumos coloraţi.

Bucureşti, te măreşti…

Citesc într-un articol din Cotidianul de ieri (16 mai) că Videanu pregăteşte de pe acum infrastructura Bucureştiului pentru o populaţie estimată, în 7-10 ani, să ajungă la 4 milioane de locuitori. Iată deci din ce cauză nu mai pot să merg pe Moşilor nici pe jos, de când s-a trecut de la amenajarea de locuri de parcare cu un stâlp de iluminat în mijloc la asfaltarea trotuarelor.

Dincolo de aspectele discutabile legate de realizarea practică a planurilor Adrieanului, mi se pare că Bucureştiul tocmai de asta duce lipsă, de planuri cu bătaie lungă, care să-l scoată odată din starea de cârpeală permanentă în care se zbate. Acum sunt, oficial, 2 milioane de oameni în Bucureşti (neoficial, probabil mai aproape de 2 500 000). Criza locuinţelor e deja un fapt comun de ani buni încoace, preţurile apartamentelor sunt la nivel cu multe capitale mai de la vest, traficul e printre cele mai aglomerate din Europa (1 milion de maşini, număr în creştere) . Pe de altă parte, jumătate din investiţiile străine din România sunt localizate în Bucureşti, oraşul fiind cel mai important atractor al forţei de muncă pe plan naţional. Fără îndoială, capitala va creşte.

Important e cum. Este suficient să ieşi din casă la ora de vârf ca să-ţi pui întrebarea, simplistă dar justificată, “Unde vor sta încă două milioane de oameni?”. Bucureştiul pare deja neîncăpător, nicidecum să suporte o dublare (!!) a populaţiei. Ceea ce trebuie evitat este o evoluţie tip Ciudad de Mexico, în care mulţimea de noi imigranţi în căutare de locuri de muncă nu face faţă distracţiei pe piaţa imobiliară oficială, căutând soluţii de locuire improvizate şi/sau semi-legale în mari bidonville-uri suburbane. Acum, zonele periferice (Băneasa, Pipera, Otopeni) se dezvoltă mai ales cu vile upper middle class, dar în condiţiile în care cartierele-dormitor comuniste sunt deja supraaglomerate, nu văd unde s-ar mai putea stabili noii veniţi altundeva decât la periferie – sau în acele părţi ale periferiei ce sunt indezirabile pentru clasele mai înstărite. Sper să nu asistăm la proliferarea de zone rezidenţiale închise, pe model sud-american, insulare într-o mare de cocioabe. Acest tip de dezvoltare ar duce la noi probleme (dar şi noi oportunităţi) din perspectiva transportului public, a cărui reţea acoperă ineficient relaţia cu zonele limitrofe. Programele de locuinţe subsidiate de stat s-au dovedit insuficiente şi încă peste buzunarul multor potenţiali locatari. Să sperăm că alternativa va fi una de tip european (este necesar un program masiv de locuinţe sociale, pe care deocamdată însă nu ni-l permitem) şi nu sud-american.

Încă un articol despre manele

De ceva vreme, cuvântul “manea” a ajuns un fel de vorbă de ocară dintre cele mai grele pentru mare parte din populaţia plimbată pe la facultate a României. Iată un fonem ce pare a fi mârâit, scuipat printre dinţi, scrâşnit, aruncat cât colo, însă niciodată doar rostit. Sau când e rostit, aceasta se face cu un fel de jenă, vorbitorul parcă cerându-şi scuze că jigneşte sensibilitatea educată a colocutorilor.

Între multele foiţe de ceapă ce alcătuiesc sistemul de includeri şi excluderi ale diverselor subculturi şi elitisme, manelele sunt prima îndepărtată, şi de cei mai mulţi: cea mai facilă cale de a te distanţa de vulg este, bineînţeles, nu una pozitivă (căci afirmarea de sine implică riscuri şi efort), ci aceea negativă, prin excludere. Altfel spus, mă separ din rândurile populaţiei celei mai generale nu prin ceea ce fac, ci prin ceea ce nu fac. O simplă declaraţie (“Eu nu ascult manele!”) urmată de comentariul defăimător de rigoare la adresa celor de gusturi muzicale contrare te plasează, automat, în cea mai largă elită culturală a României: grupul celor care nu ascultă manele. Un fel de “grupul modelelor ce beau doar apă plată cu lamâie”, extins la o scară statistic relevantă. Nevrednicia manelei e în aşa măsură un loc comun, încât a devenit termenul de comparaţie general pentru orice rău popular: am asistat de curând la o conferinţă unde un cunoscut prezentator TVR se întreba dacă nu cumva populismul este un fel de manea politică.

Dar ce poate face dintr-un biet gen muzical aşa un paria al culturii noastre pop(ulare)? Să fie, oare, vulgaritatea? Există însă o lungă şi mândră tradiţie a obscenului în cercurile noastre populare, după cum atestă “Povestea Poveştilor” a lui Creangă. Vulgaritatea, chiar gratuită, nu este deloc străină de spiritul naţional, dovadă mania pentru trupa Paraziţii, actualmente de rigoare în rândurile semiintelectualităţii româneşti. Să fie tipul de discurs auto-gonflant, atât de frecvent printre rapsozii genului? Puţin probabil, având în vedere popularitatea neabătută (şi necontestată) a hiphopului, atât străin cât şi autohton, pentru care lauda de sine este un standard procedural. O fi accentul excesiv pe valori materiale, atunci? Însă societatea noastră actuală nu e nicicum dacă nu materialistă.

Odată eliminate considerentele de conţinut, rămân cele de formă: maneaua nu e, spre deosebire de toate celelalte genuri populare la noi, etnic neutră. Maneaua e un bun ţigănesc. Toate elementele stilistice, de la accentul şi culoarea pielii celor de pe scenă, până la ritmul tobelor cu accenţii pe primul timp, trimit la acea parte a societăţii noastre care a fost tot timpul exclusă, outsiderul de neintegrat, alteritatea barbară în raport cu care s-a construit o parte din identitatea de popor civilizat a românilor. Romii n-au avut încă un Martin Luther King care să le ofere o reprezentare credibilă în faţa naţiunii mai largi. Pentru toate scopurile practice, ei sunt încă o ţintă sigură a discriminării. Vulgaritatea manelelor ofensează nu prin ea însăşi, ci pentru că e o vulgaritate ţigănească. Observăm la lucru acelaşi mecanism care făcea din ţiganul murdar, necinstit şi ignorant opusul românului harnic şi onest în literatura secolului XIX, precum şi în imaginarul colectiv ce a dat naştere atâtor vorbe de duh şi anecdote. Barbaria şi vulgaritatea ţiganului ne dă motive să ne simţim civilizaţi, lucru vital în condiţiile veşnicului complex de inferioritate pe care care îl avem faţă de Vest. De la paşopt încoace, direcţia de dezvoltare a României a opus civilizaţia vest-europeană, barbariei orientale. Această temă, perpetuată paradigmatic în manualele de istorie, care, simplificând brutal, pun faţă în faţă pe românii apărători ai creştinătăţii hoardelor turceşti, o regăsim în stigmatul ce cade, pentru clasele măcar mediu educate, asupra culturii ţigăneşti.

Distanţarea de aceasta este echivalentă cu un pas în direcţia cea bună, a occidentalizării. Vulgaritatea ţigănească este ofensatoare şi ameninţătoare (să ne amintim nenumăratele dezbateri televizate pe ton apocaliptic despre subiect) deoarece, într-un sens, este regresivă.

Pentru o artă specific românească – Arta Combinaţiei

Dacă îi lipseşte respectul pentru reguli şi instituţii, românul crede cu tărie în aranjamente şi persoane: cunoscător al firii omeneşti, el găseşte plăcere în a se folosi de relaţii şi cunoştinţe în dauna canalelor oficiale. Iată, dacă vreţi, o specie aparte de umanism strâmb, că tot e la modă obsesia individualităţii şi originea iluminată a identităţii europene.

Un cuvânt este, mai presus de altele, important pentru discuţia de faţă: combinaţie. Combinaţia este altceva decât afacerea, este diferită de înţelegere, acord, troc, schimb, sau chiar şmecherie. Combinaţia este ceva în zona gri dintre americanul “hustle” şi prestidigitaţie. Arta combinaţiei înseamnă abilitatea aproape magică de a pune laolaltă şi a face să funcţioneze împreună persoane şi evenimente, de a sesiza ocazii, de a extrage manevra sau relaţia potrivită ca iepurele din pălărie şi a face ca toată hardughia să genereze un folos palpabil. Iată în sfârşit ceva ce românii, mult blamaţi că sunt incapabili de consecvenţă, pot să ducă la bun sfârşit.

Combinaţia este o artă rezolvării alternative: se ştie doar că metodele şi canalele oficiale nu sunt acolo decât pentru a semnala oportunitatea unor noi combinaţii. O slujbă de funcţionar la primărie ar trimite pe un neamţ sau englez într-o molcomă resemnare birocratică. Pentru un român, aceasta nu e decât ocazia binecuvântată a nesfârşite combinaţii. Asta fiindcă combinaţia este nici mai mult nici mai puţin decât liantul de bază al societăţii: peste tot unde cineva vrea ceva, va exista altcineva care să-i propună combinaţia prin care-l poate obţine.

Practica îndelungă a combinaţiei o transformă într-un mod de viaţă. Paradoxal, când ceva poate fi rezolvat pe canalele obişnuite, parcă nu e meritat, şi lasă în urmă gustul amar al unui fel jignitor de milă. Combinaţia are însă şi o latură sportivă şi competitivă, este o valoare în sine şi oferă satisfacţii nebănuite practicantului constant. Cât de trivială să-i fie miza, o combinaţie reuşită înseninează ziua românului, întărindu-i sentimentul apartenenţei la o elită a “celor ce fac ceva”. A nu se confunda combinaţia cu ruda ei vulgară, corupţia: combinatorul priceput îşi desfăşoară activitatea fără a încălca în vreun fel legea.

Într-un final, combinaţia e vocaţie: nimic nu umflă mai tare de mândrie pieptul cuiva decât să răspundă la întrebarea “Din ce trăieşti?” cu un patetic “Din combinaţii!”