Ce se va întampla peste cinci minute

Cinci minute, pentru că atât durează viitorul. Am aflat cândva despre nu ştiu ce peşti de acvariu a căror memorie ţine numai 30 de secunde. Nefericitele animăluţe decorative erau arătate izbindu-se într-una de un grătar electrificat, la intervale de câte 30 de secunde ( pentru că mai mult nu ţineau minte durerea suferită), până ameţeau şi se ridicau la suprafaţă cu burţile în sus, prea istoviţi ca să mai înoate. O metaforă excelentă pentru statutul omului contimporan, biet peştişor într-un ocean mediatic ce seamănă din ce în ce cu un fel de haos primar, care naşte monştri şi îi înghite la loc cu o viteză înspăimântătoare.

Despre supraîncărcarea cu informaţie s-a tot scris şi o să se mai scrie. Am tot auzit cum internetul ne micşorează durata atenţiei şi ne predisupune la superficialitate, facând imposibilă selectarea informaţiei relevante din mulţimea de date contradictorii. Ceea ce este trecut cu vederea este că, fatalmente, cu bune şi cu rele, netul este deja o parte semnificativă a culturii noastre, iar felia acestuia din marea plăcintă a culturi(lor) active în orice moment dat nu va face decât să crească. Vrem, nu vrem, internetul este o prezenţă greu de ignorat.

Are relevanţă, are conţinut, însă are el memorie? Uşurinţa cu care informaţia este urcată sus, online, are drept revers uşurinţa cu care aceeaşi informaţie poate fi ştearsă, făcută să dispară fără urmă. Zilnic, pe rugul digital sunt sacrificate scrieri cât în multe Fahrenheit 451 de-ale lui Bradbury. Ce-i drept, imensa majoritate sunt fără mare valoare, şi probabil şi-au pierdut orice interes chiar pentru autorii lor. Ele sunt, însă, parte a culturii (în sensul cel mai larg cu putinţă) momentului, fiecare din ele va fi fost o algă microscopică în acest nemărginit ocean. Pierdute pentru totdeauna (şi înlocuite instantaneu cu o nouă generaţie, mai bine adaptată sau doar mai recentă), ce mai rămâne oare din ecosistemul pe care l-au întreţinut timp de o fracţiune de secundă?

Altfel spus, dacă mai toate culturile de până acum au lăsat ceva palpabil în urmă, identificabil, interpretabil şi antologabil, de la statuete de lut ars la reviste pentru adolescenţi, odată cu mutarea unor subculturi întregi online, aceste tipare şi moduri riscă dispariţia totală odată cu demodarea. Căci digitalul, spaţiu al uitării perfecte, este un mediu ostil arheologiei. Rata de apariţie şi înlocuire a memelor creşte până la frenezie, fiecare nou val echivalând cu o înlocuire fără rest a vechiului cu noul. Cât mai ştim acum despre peisajul internetului la, să zicem, 1999? E rezonabil de presupus că era în aceeaşi măsură un sistem coerent ca şi acum, probabil cu câteva ordine de mărime mai restrâns. Restul, vorba poetului, e tăcere. Dacă un loc real, cum este, să zicem, Parisul anului 1930, este documentat într-o sumedenie de surse, şi ne putem face o idee despre spiritul vremii consultându-le, un loc nu mai puţin animat de fapte culturale (indiferent de valoarea lor) cum este Internetul anului 1999 este, deja, o semi-necunoscută. Peste 20 de ani va fi o enigmă totală. Iar în condiţiile în care tot mai mult din ce înseamnă cultură se petrece exclusiv online, poate că asta este o pierdere, şi o schimbare importantă în modul în care ne raportăm la oceanul informaţional în care înotăm. Ce se va întâmpla peste cinci minute alungă de pe ecran ce se întâmplă acum, şi şterge din minţile noastre ce s-a întâmplat în urmă cu o jumătate de oră. În ce priveşte internetul, memoria noastră este ciudat de asemănătoare cu a anumitor peşti frumos coloraţi.

Bucureşti, te măreşti…

Citesc într-un articol din Cotidianul de ieri (16 mai) că Videanu pregăteşte de pe acum infrastructura Bucureştiului pentru o populaţie estimată, în 7-10 ani, să ajungă la 4 milioane de locuitori. Iată deci din ce cauză nu mai pot să merg pe Moşilor nici pe jos, de când s-a trecut de la amenajarea de locuri de parcare cu un stâlp de iluminat în mijloc la asfaltarea trotuarelor.

Dincolo de aspectele discutabile legate de realizarea practică a planurilor Adrieanului, mi se pare că Bucureştiul tocmai de asta duce lipsă, de planuri cu bătaie lungă, care să-l scoată odată din starea de cârpeală permanentă în care se zbate. Acum sunt, oficial, 2 milioane de oameni în Bucureşti (neoficial, probabil mai aproape de 2 500 000). Criza locuinţelor e deja un fapt comun de ani buni încoace, preţurile apartamentelor sunt la nivel cu multe capitale mai de la vest, traficul e printre cele mai aglomerate din Europa (1 milion de maşini, număr în creştere) . Pe de altă parte, jumătate din investiţiile străine din România sunt localizate în Bucureşti, oraşul fiind cel mai important atractor al forţei de muncă pe plan naţional. Fără îndoială, capitala va creşte.

Important e cum. Este suficient să ieşi din casă la ora de vârf ca să-ţi pui întrebarea, simplistă dar justificată, “Unde vor sta încă două milioane de oameni?”. Bucureştiul pare deja neîncăpător, nicidecum să suporte o dublare (!!) a populaţiei. Ceea ce trebuie evitat este o evoluţie tip Ciudad de Mexico, în care mulţimea de noi imigranţi în căutare de locuri de muncă nu face faţă distracţiei pe piaţa imobiliară oficială, căutând soluţii de locuire improvizate şi/sau semi-legale în mari bidonville-uri suburbane. Acum, zonele periferice (Băneasa, Pipera, Otopeni) se dezvoltă mai ales cu vile upper middle class, dar în condiţiile în care cartierele-dormitor comuniste sunt deja supraaglomerate, nu văd unde s-ar mai putea stabili noii veniţi altundeva decât la periferie – sau în acele părţi ale periferiei ce sunt indezirabile pentru clasele mai înstărite. Sper să nu asistăm la proliferarea de zone rezidenţiale închise, pe model sud-american, insulare într-o mare de cocioabe. Acest tip de dezvoltare ar duce la noi probleme (dar şi noi oportunităţi) din perspectiva transportului public, a cărui reţea acoperă ineficient relaţia cu zonele limitrofe. Programele de locuinţe subsidiate de stat s-au dovedit insuficiente şi încă peste buzunarul multor potenţiali locatari. Să sperăm că alternativa va fi una de tip european (este necesar un program masiv de locuinţe sociale, pe care deocamdată însă nu ni-l permitem) şi nu sud-american.

Încă un articol despre manele

De ceva vreme, cuvântul “manea” a ajuns un fel de vorbă de ocară dintre cele mai grele pentru mare parte din populaţia plimbată pe la facultate a României. Iată un fonem ce pare a fi mârâit, scuipat printre dinţi, scrâşnit, aruncat cât colo, însă niciodată doar rostit. Sau când e rostit, aceasta se face cu un fel de jenă, vorbitorul parcă cerându-şi scuze că jigneşte sensibilitatea educată a colocutorilor.

Între multele foiţe de ceapă ce alcătuiesc sistemul de includeri şi excluderi ale diverselor subculturi şi elitisme, manelele sunt prima îndepărtată, şi de cei mai mulţi: cea mai facilă cale de a te distanţa de vulg este, bineînţeles, nu una pozitivă (căci afirmarea de sine implică riscuri şi efort), ci aceea negativă, prin excludere. Altfel spus, mă separ din rândurile populaţiei celei mai generale nu prin ceea ce fac, ci prin ceea ce nu fac. O simplă declaraţie (“Eu nu ascult manele!”) urmată de comentariul defăimător de rigoare la adresa celor de gusturi muzicale contrare te plasează, automat, în cea mai largă elită culturală a României: grupul celor care nu ascultă manele. Un fel de “grupul modelelor ce beau doar apă plată cu lamâie”, extins la o scară statistic relevantă. Nevrednicia manelei e în aşa măsură un loc comun, încât a devenit termenul de comparaţie general pentru orice rău popular: am asistat de curând la o conferinţă unde un cunoscut prezentator TVR se întreba dacă nu cumva populismul este un fel de manea politică.

Dar ce poate face dintr-un biet gen muzical aşa un paria al culturii noastre pop(ulare)? Să fie, oare, vulgaritatea? Există însă o lungă şi mândră tradiţie a obscenului în cercurile noastre populare, după cum atestă “Povestea Poveştilor” a lui Creangă. Vulgaritatea, chiar gratuită, nu este deloc străină de spiritul naţional, dovadă mania pentru trupa Paraziţii, actualmente de rigoare în rândurile semiintelectualităţii româneşti. Să fie tipul de discurs auto-gonflant, atât de frecvent printre rapsozii genului? Puţin probabil, având în vedere popularitatea neabătută (şi necontestată) a hiphopului, atât străin cât şi autohton, pentru care lauda de sine este un standard procedural. O fi accentul excesiv pe valori materiale, atunci? Însă societatea noastră actuală nu e nicicum dacă nu materialistă.

Odată eliminate considerentele de conţinut, rămân cele de formă: maneaua nu e, spre deosebire de toate celelalte genuri populare la noi, etnic neutră. Maneaua e un bun ţigănesc. Toate elementele stilistice, de la accentul şi culoarea pielii celor de pe scenă, până la ritmul tobelor cu accenţii pe primul timp, trimit la acea parte a societăţii noastre care a fost tot timpul exclusă, outsiderul de neintegrat, alteritatea barbară în raport cu care s-a construit o parte din identitatea de popor civilizat a românilor. Romii n-au avut încă un Martin Luther King care să le ofere o reprezentare credibilă în faţa naţiunii mai largi. Pentru toate scopurile practice, ei sunt încă o ţintă sigură a discriminării. Vulgaritatea manelelor ofensează nu prin ea însăşi, ci pentru că e o vulgaritate ţigănească. Observăm la lucru acelaşi mecanism care făcea din ţiganul murdar, necinstit şi ignorant opusul românului harnic şi onest în literatura secolului XIX, precum şi în imaginarul colectiv ce a dat naştere atâtor vorbe de duh şi anecdote. Barbaria şi vulgaritatea ţiganului ne dă motive să ne simţim civilizaţi, lucru vital în condiţiile veşnicului complex de inferioritate pe care care îl avem faţă de Vest. De la paşopt încoace, direcţia de dezvoltare a României a opus civilizaţia vest-europeană, barbariei orientale. Această temă, perpetuată paradigmatic în manualele de istorie, care, simplificând brutal, pun faţă în faţă pe românii apărători ai creştinătăţii hoardelor turceşti, o regăsim în stigmatul ce cade, pentru clasele măcar mediu educate, asupra culturii ţigăneşti.

Distanţarea de aceasta este echivalentă cu un pas în direcţia cea bună, a occidentalizării. Vulgaritatea ţigănească este ofensatoare şi ameninţătoare (să ne amintim nenumăratele dezbateri televizate pe ton apocaliptic despre subiect) deoarece, într-un sens, este regresivă.

Pentru o artă specific românească – Arta Combinaţiei

Dacă îi lipseşte respectul pentru reguli şi instituţii, românul crede cu tărie în aranjamente şi persoane: cunoscător al firii omeneşti, el găseşte plăcere în a se folosi de relaţii şi cunoştinţe în dauna canalelor oficiale. Iată, dacă vreţi, o specie aparte de umanism strâmb, că tot e la modă obsesia individualităţii şi originea iluminată a identităţii europene.

Un cuvânt este, mai presus de altele, important pentru discuţia de faţă: combinaţie. Combinaţia este altceva decât afacerea, este diferită de înţelegere, acord, troc, schimb, sau chiar şmecherie. Combinaţia este ceva în zona gri dintre americanul “hustle” şi prestidigitaţie. Arta combinaţiei înseamnă abilitatea aproape magică de a pune laolaltă şi a face să funcţioneze împreună persoane şi evenimente, de a sesiza ocazii, de a extrage manevra sau relaţia potrivită ca iepurele din pălărie şi a face ca toată hardughia să genereze un folos palpabil. Iată în sfârşit ceva ce românii, mult blamaţi că sunt incapabili de consecvenţă, pot să ducă la bun sfârşit.

Combinaţia este o artă rezolvării alternative: se ştie doar că metodele şi canalele oficiale nu sunt acolo decât pentru a semnala oportunitatea unor noi combinaţii. O slujbă de funcţionar la primărie ar trimite pe un neamţ sau englez într-o molcomă resemnare birocratică. Pentru un român, aceasta nu e decât ocazia binecuvântată a nesfârşite combinaţii. Asta fiindcă combinaţia este nici mai mult nici mai puţin decât liantul de bază al societăţii: peste tot unde cineva vrea ceva, va exista altcineva care să-i propună combinaţia prin care-l poate obţine.

Practica îndelungă a combinaţiei o transformă într-un mod de viaţă. Paradoxal, când ceva poate fi rezolvat pe canalele obişnuite, parcă nu e meritat, şi lasă în urmă gustul amar al unui fel jignitor de milă. Combinaţia are însă şi o latură sportivă şi competitivă, este o valoare în sine şi oferă satisfacţii nebănuite practicantului constant. Cât de trivială să-i fie miza, o combinaţie reuşită înseninează ziua românului, întărindu-i sentimentul apartenenţei la o elită a “celor ce fac ceva”. A nu se confunda combinaţia cu ruda ei vulgară, corupţia: combinatorul priceput îşi desfăşoară activitatea fără a încălca în vreun fel legea.

Într-un final, combinaţia e vocaţie: nimic nu umflă mai tare de mândrie pieptul cuiva decât să răspundă la întrebarea “Din ce trăieşti?” cu un patetic “Din combinaţii!”

Mysterious Skin, sau ţărani şi OZN

“Ciudat lucru e mintea omenească”, ar fi spus într-o clipă de elaţiune şi rară claritate un Mare Psiholog American. Dacă mintea omului adult e ciudată, atunci stai să vezi ce poate să fie în capul unor copii! i-ar fi răspuns, cu gravă înţelegere, Gregg Araki, regizorul lui Mysterious Skin (2004), un film despre abuz şi perversiune, şi despre cum uitarea totală poate fi la fel de distructivă ca reamintirea obsesivă.

Doi băieţi de 8 ani, la capete opuse ale spectrului social (unul e sărac, dar vedeta echipei de baseball, celălalt e clişeul tocilarului ochelarist din clasa de mijloc), sunt momiţi de antrenorul lor mustăcios, parcă rupt dintr-un videoclip Village People (acţiunea se desfăşoară la începutul anilor ‘80, deci e explicabil) în casa acestuia şi supuşi variatelor perversiuni ce pot vizita imaginaţia unui pedofil de oraş mic, abia trecut de 30 de ani. Regizorul, membru marcant al mişcării New Queer, are grijă să tranşeze într-una dintre primele scene ale filmului chestiunea orientării sexuale a personajului lui Joseph Gordon-Levitt (puştiul cu baseballul), homosexualitatea lui fiind nativă, nu indusă de experienţele cu antrenorul: acesta, chiar înaintea episodului abuzului, experimentează masturbarea, stimulat de imaginea extazului iubitului mamei sale (Elisabeth Shue din Leaving Las Vegas) în timpul unei felaţii.

Dacă micul ochelarist (jucat de Brady Corbet) alege să blocheze total din memorie traumatizantele întâlniri cu cel mai înfocat client YMCA din partea locului, celălalt puşti dezvoltă o sexualitate agresivă şi un fetiş pentru bărbaţi în vârstă. Fast forward la vârsta adolescenţei, şi îl găsim pe primul convins că a fost răpit de extratereştri când era mic (singura explicaţie pe care o găseşte pentru golurile din amintire) iar pe al doilea, ca prostituat ce agaţă clienţi de vârstă mijlocie în parcurile orăşelului. Plecarea personajului lui Gordon-Levitt la New York precipită acţiunea filmului, până atunci un domol expozeu al nefericirilor şi ciudăţeniilor vieţii în ipocrizia patriarhală a “small town America”: după o serie de întâlniri ghinioniste în practica meseriei sale, acesta se întoarce de Crăciun acasă, prilej cu care se reîntâlneşte, după zece ani, cu amicul tocilar, căruia îi împrospătează memoria cu privire la copilăria lor comună, cei doi rămânând a găsi împreună o modalitate de a se împăca cu propriul trecut.

Ceea ce “face” filmul nu este cinematografia superbă, în care toate scenele exterioare sunt trecute parcă printr-un filtru alburiu (un fel de ani ‘80 din amintire, la fel de rezonanţi în America ca şi aiurea) şi nici povestea fascinantă (nici n-am menţionat intriga secundară cu fiica de fermier fată-bătrână-victimă-OZN cu care Brady Corbet stabileşte o relaţie de o ambiguitate minunată, episod tipic de Americana în nefirescul şi frumuseţea ei). Ceea ce face filmul este prestaţia impunătoare (şi totuşi reţinută) a lui Joseph Gordon-Levitt, centrul în jurul căruia gravitează tot ce se întâmplă pe ecran, pare-mi-se chiar şi personajelor care nu-l întâlnesc niciodată (fata de fermier). Ceea ce realizează fosta vedetă din Third Rock From The Sun prin pură carismă este o dinamizare a ciorbei filmice demnă (într-un cu totul alt registru) de un Al Pacino tânăr: momentele când nu e pe ecran aproape ca nu sunt decât o un respiro între două runde dintr-un sport violent ce îl are ca protagonist. În ciuda perversităţii sale senine, personajul e cel mai simpatic şi mai firesc, într-un cadru de fiinţe umane fie incomplete sau mutilate emoţional (Corbet), fie eşuate trist şi iremediabil (Shue).