Pentru o artă specific românească – Arta Combinaţiei

Dacă îi lipseşte respectul pentru reguli şi instituţii, românul crede cu tărie în aranjamente şi persoane: cunoscător al firii omeneşti, el găseşte plăcere în a se folosi de relaţii şi cunoştinţe în dauna canalelor oficiale. Iată, dacă vreţi, o specie aparte de umanism strâmb, că tot e la modă obsesia individualităţii şi originea iluminată a identităţii europene.

Un cuvânt este, mai presus de altele, important pentru discuţia de faţă: combinaţie. Combinaţia este altceva decât afacerea, este diferită de înţelegere, acord, troc, schimb, sau chiar şmecherie. Combinaţia este ceva în zona gri dintre americanul “hustle” şi prestidigitaţie. Arta combinaţiei înseamnă abilitatea aproape magică de a pune laolaltă şi a face să funcţioneze împreună persoane şi evenimente, de a sesiza ocazii, de a extrage manevra sau relaţia potrivită ca iepurele din pălărie şi a face ca toată hardughia să genereze un folos palpabil. Iată în sfârşit ceva ce românii, mult blamaţi că sunt incapabili de consecvenţă, pot să ducă la bun sfârşit.

Combinaţia este o artă rezolvării alternative: se ştie doar că metodele şi canalele oficiale nu sunt acolo decât pentru a semnala oportunitatea unor noi combinaţii. O slujbă de funcţionar la primărie ar trimite pe un neamţ sau englez într-o molcomă resemnare birocratică. Pentru un român, aceasta nu e decât ocazia binecuvântată a nesfârşite combinaţii. Asta fiindcă combinaţia este nici mai mult nici mai puţin decât liantul de bază al societăţii: peste tot unde cineva vrea ceva, va exista altcineva care să-i propună combinaţia prin care-l poate obţine.

Practica îndelungă a combinaţiei o transformă într-un mod de viaţă. Paradoxal, când ceva poate fi rezolvat pe canalele obişnuite, parcă nu e meritat, şi lasă în urmă gustul amar al unui fel jignitor de milă. Combinaţia are însă şi o latură sportivă şi competitivă, este o valoare în sine şi oferă satisfacţii nebănuite practicantului constant. Cât de trivială să-i fie miza, o combinaţie reuşită înseninează ziua românului, întărindu-i sentimentul apartenenţei la o elită a “celor ce fac ceva”. A nu se confunda combinaţia cu ruda ei vulgară, corupţia: combinatorul priceput îşi desfăşoară activitatea fără a încălca în vreun fel legea.

Într-un final, combinaţia e vocaţie: nimic nu umflă mai tare de mândrie pieptul cuiva decât să răspundă la întrebarea “Din ce trăieşti?” cu un patetic “Din combinaţii!”