California Dreamin’ (sau tot aşa, la nesfârşit)

… Deci vin americanii? Nu? Cum nu? Aaa, nu tocmai. Sunt doar în trecere. Am înţeles. Păi cum, şi noi, care îi tot aşteptăm de prin ‘44? Păi da, din ‘44, de când i-au luat comuniştii fabrica, fiul şi nora lui bunelu, lăsându-l pe nepotul ăla mic singur pe lume. Cică făcuseră ceva producţie pentru nemţi. Război, ce să-i faci, aşa erau vremurile… Asta-i situaţia.

Acum în sfârşit au venit, dar ai dracu, nu vor să stea! De fapt nici n-ar fi oprit trenul în care, sub forma unui grup de marines ce însoţesc un transport de echipament de telecomunicaţii, călătoreau spre Kosovo, dacă ăla micu, devenit acum mare smardoi şi şef de gară în Căpâlniţa, nu le-ar fi oprit şandramaua, vezi doamne ca să se legitimeze în faţa organului. “Actele la control, băieţi!”. Transport special al armatei, n-are acte, dom’ şef! Eeeei, dar aşa ceva nu se poate! Înseamnă că nu-i las să meargă mai departe. Io nu pot să încalc legea!… Şi de aici o întreagă tevatură, cu fete fugite de acasă, petreceri săteşti închinate prieteniei cu marele popor american, greve aparent aleatoare ale muncitorilor de la o fabricuţă din localitate, show-uri de striptease tematic la Dallas-ul din Slobozia şi schimburi interculturale de rachiu şi vin de casă.

Efectul urmărit, pe o bună bucată a filmului, este al unei frenezii balcanice stil Kusturica, cu nuanţa melodramatică de rigoare în filmele româneşti, însă agitaţia pare forţată şi cam fără vreun motiv anume, poate şi datorită feţelor actorilor principali care nu prea seamănă cu ţăranii pe care i-am vazut cu toţii la televizor de când cu inundaţiile. Oricum i-ai îmbrăca, tinerii noştri actori tot a decor pentru terasa Motoare arată. Insula de stabilitate în tot haosul acesta este personajul lui Armand Assante, un căpitan de armată sumbru şi dedicat misiunii, om cu greutate şi cam scârbit de viaţă, căruia Assante îi conturează cu mână de maestru doza de nesiguranţă şi timiditate reprimată care îi îngreunează relaţiile atât cu românii cu care trebuie să aibă de-a face, cât şi cu proprii săi soldaţi. Oponentul său, şeful de gară Doiaru (Răzvan Vasilescu), care în mod misterios vorbeşte o engleză foarte bună, cu ocazionale scăpări umoristice studiate, îi seamănă prin vagul aer de superioritate distantă care îl separă de semenii săi. Aşa cum era de aşteptat, între cei doi apare, dacă nu simpatia, cel puţin respectul născut din înţelegere, păstrat chiar şi în momentele finale, de derapaj, ale filmului, în care Assante organizează un fel de lovitură de s(t)at contra Doiarului. Andi Vasluianu îşi joacă din nou (foarte bine, de altfel) personajul pe care îl tot plimbă prin toate filmele româneşti din ultima vreme, adică “băieţaşul” exemplar, deopotrivă carismatic, şi de o şmecherie rătăcioasă. Ion Sapdaru, în rolul primarului, este împăciuitorist şi bonom, iar Maria Dinulescu dă bine, chiar dacă nu se remarcă, ca fiică a lui Doiaru.

Este poate nedrept să judeci o operă neterminată pentru structură şi coerenţă, însă odată făcut public, filmul trebuie luat ca atare, indiferent de circumstanţele tragice care au însoţit finalizarea lui. Acestea fiind zise, ultimele 20 de minute ale filmului ies urât din schemă, scenariul propunându-ne să înghiţim, după premisa doar implauzibilă, dar acceptabilă de la care se porneşte (anume că un tren NATO ar putea fi reţinut mai multe zile din drumul spre un teatru de război de un şef de gară oarecare), un final a la 1907, cu o mini-bătălie între săteni (stimulaţi în maniera unui motivational speaker de personajul lui Assante) şi poliţişti, soldată cu morţi şi răniţi. Nici n-am mai amintit de flashbackurile alb-negru la evenimente din copilaria din timpul războiului a lui Doiaru, complet rupte de spiritul altminteri uşor şi jucăuş al filmului.

California Dreamin e un film inegal, cu multe momente bune şi unele puncte tari, dar tras în jos de o oarecare inconsecvenţă la nivelul intenţiilor regizorului şi de mulţimea de locuri comune uneori îndoielnic aplicate (şocul cultural Est-Vest era o temă actuală la începutul anilor 90, nu acum). Ce îl salvează e că, în ciuda lungimii excesive şi meandrelor acţiunii, e presărat cu dialoguri şi scene de un umor delicios, care te ţin în priză în ciuda finalul fals. Fără îndoială, avem de-a face cu un diamant neşlefuit din care, daca ar mai fi trăit, Nemescu ar fi scos la iveală la montaj un film mai bun, sau măcar mai echilibrat.

The White Stripes – Icky Thump

Jack White îşi continuă explorarea a diverse mici (şi mari) teme din cultura americană, de data asta oprindu-se la uimirea unui gringo cât se poate de neaoş faţă de tot felul de minunăţii ce se pot găsi peste graniţă, în Mexic. Şi ce minunăţii!… Poate sub influenţa curentului literar ce a dominat o bună parte a secolului trecut literatura latino-americană, Mexicul e construit ca un ţinut al magiei, ca să nu zic al lucrurilor ciudate de-a dreptul. Lumini roşii, mariachi cantand pe străzi, senhoritas fără un ochi, găini negre, rom şi prostituate – devin simboluri ale unei culturi suficient de apropiate pentru a putea fi cunoscută, dar îndeajuns de diferită pentru a inspira acel sentiment al straniului, care reinterpretează, cu un amestec de fascinaţie şi spaimă, banalul, transformându-l în miraculos.

Greu încercatul nostru protagonist părăseşte ciudatul ţinut deopotrivă ca victimă a pericolelor sale şi ca proaspăt convertit ce îi apără cauza (“Well, Americans/What, nothin’ better to do?/Why don’t you kick yourself out?/You’re an immigrant too”), şi în buna tradiţie a ţărilor magice ce sunt întotdeauna mărginite de limite impenetrabile, pare a fi printre ultimii vizitatori, în urma lui construindu-se un zid al Mexicului ce închide frontiera – transparente aluzii la dezbaterile din politica americană cu privire la statutul imigranţilor latino-americani.

Muzical vorbind, White Stripes rămân un amestec exploziv de blues-rock tradiţional şi tehnici şi sunete moderniste (de notat micile solouri semi-aleatorii de clapă ce punctează Icky Thump), rezultatul fiind un stil care, dacă n-ar fi avut atâta succes de masă, ar fi fost probabil menţionat cu un capitol important în orice istorie a bluesului. Chiar, cum ar fi fost daca Jack White ar fi cântat doar blues? Nu mă îndoiesc că ar fi născut o revitalizare a genului comparabilă cu Stevie Ray Vaughan, cu douăzeci de ani în urmă.

Este surprinzător, poate, cât de mult poate să obţină, atât muzical cât şi textual şi imagistic, White dintr-un concept bazat pe auto-limitare (în sensul de restricţie autoimpusă). Chitară, voce, tobe, roşu, negru, alb, blues, country, rock – iată tripleţii ce definesc lumea White Stripes, şi par a permite mai mult decât suficientă anvergură pentru a acoperi teme de la cântecele indie pop despre iubirea adolescentină la blues feroce în cel mai pur stil Chicago, trecând prin rock clasic bazat pe riffuri vag Zeppelinoide cum este excelentul Icky Thump.