The White Stripes – Icky Thump

Jack White îşi continuă explorarea a diverse mici (şi mari) teme din cultura americană, de data asta oprindu-se la uimirea unui gringo cât se poate de neaoş faţă de tot felul de minunăţii ce se pot găsi peste graniţă, în Mexic. Şi ce minunăţii!… Poate sub influenţa curentului literar ce a dominat o bună parte a secolului trecut literatura latino-americană, Mexicul e construit ca un ţinut al magiei, ca să nu zic al lucrurilor ciudate de-a dreptul. Lumini roşii, mariachi cantand pe străzi, senhoritas fără un ochi, găini negre, rom şi prostituate – devin simboluri ale unei culturi suficient de apropiate pentru a putea fi cunoscută, dar îndeajuns de diferită pentru a inspira acel sentiment al straniului, care reinterpretează, cu un amestec de fascinaţie şi spaimă, banalul, transformându-l în miraculos.

Greu încercatul nostru protagonist părăseşte ciudatul ţinut deopotrivă ca victimă a pericolelor sale şi ca proaspăt convertit ce îi apără cauza (“Well, Americans/What, nothin’ better to do?/Why don’t you kick yourself out?/You’re an immigrant too”), şi în buna tradiţie a ţărilor magice ce sunt întotdeauna mărginite de limite impenetrabile, pare a fi printre ultimii vizitatori, în urma lui construindu-se un zid al Mexicului ce închide frontiera – transparente aluzii la dezbaterile din politica americană cu privire la statutul imigranţilor latino-americani.

Muzical vorbind, White Stripes rămân un amestec exploziv de blues-rock tradiţional şi tehnici şi sunete moderniste (de notat micile solouri semi-aleatorii de clapă ce punctează Icky Thump), rezultatul fiind un stil care, dacă n-ar fi avut atâta succes de masă, ar fi fost probabil menţionat cu un capitol important în orice istorie a bluesului. Chiar, cum ar fi fost daca Jack White ar fi cântat doar blues? Nu mă îndoiesc că ar fi născut o revitalizare a genului comparabilă cu Stevie Ray Vaughan, cu douăzeci de ani în urmă.

Este surprinzător, poate, cât de mult poate să obţină, atât muzical cât şi textual şi imagistic, White dintr-un concept bazat pe auto-limitare (în sensul de restricţie autoimpusă). Chitară, voce, tobe, roşu, negru, alb, blues, country, rock – iată tripleţii ce definesc lumea White Stripes, şi par a permite mai mult decât suficientă anvergură pentru a acoperi teme de la cântecele indie pop despre iubirea adolescentină la blues feroce în cel mai pur stil Chicago, trecând prin rock clasic bazat pe riffuri vag Zeppelinoide cum este excelentul Icky Thump.