Sunshine

Stanley Kubrick şi-a creat Odiseea Spaţială pornind de la ideea de face primul film science fiction “bun” – pentru asta fiindu-i necesar nu numai un buget imens pentru vremea respectivă, ci şi ajutorul unuia dintre parinţii fondatori ai genului în versiunea sa modernă, scriitorul Arthur C. Clarke. Din 1968 şi până acum filmele SF care reuneau atât atributul de “bune” cât şi de “serioase” au fost, parafrazând expresia anglofonă, puţine şi rar întâlnite, din motive ţinând atât de bugete şi gustul publicului cât şi de imaginaţia producătorilor majoritatea fiind epopei pop (Star Wars), filme de acţiune deghizate (Terminator) sau doar pur şi simplu proaste.

Cu atât mai neobişnuit, deci, ce ne propune Danny Boyle (Trainspotting, 28 Days Later) cu al său Sunshine (2007) – un film SF cu buget mare ce, pornind de la premise cu aromă de plauzibilitate ştiinţifică (dintr-un motiv prea complicat pentru a fi explicat altundeva decât pe Wikipedia, în anul 2057 soarele este pe cale să se stingă, nava Icarus fiind trimisă să-l repornească manual cu ajutorul unei bombe nucleare), prezintă un conflict în principal psihologic şi spune ceva interesant despre natura umană. Sau cel puţin acesta pare a fi planul – nu în totalitate realizat, dar date fiind circumstanţele, efortul merită apreciat.

În ciuda intrigii “realiste”, în stilul hard SF-ului anilor 50, Sunshine este în primul rând un excelent film de atmosferă, şi toţi cei care şi-au petrecut o bună parte a adolescenţei absorbiţi de cărţi şi filme science fiction îl vor iubi fie şi numai pentru familiaritatea cadrelor ce trimit la vârsta de aur a genului. Mai ales modul de tratare a luminii este, aici, un festin vizual: apropierea transformă razele soarelui într-un şuvoi galben-portocaliu de foc ce, pe măsură ce filmul avansează, ocupă tot mai mult din ecran în cadrele exterioare navei, contranstând puternic cu negrul mat al vidului înconjurător. Între aceşti poli evoluează de 16 luni nava Icarus II, protejată de un scut anti-radiaţie şi tractând o bombă nucleară “de dimensiunile Manhattanului”, ultima speranţă a unei omeniri pe cale să îngheţe bocnă. II-ul din coada numelui indică, aşa cum era de aşteptat, existenţa unei alte nave trimisă în urmă cu şapte ani cu o misiune similară, actualmente dată dispărută, dar al cărei semnal e descoperit de eroii noştri. Aşa cum se întâmplă de obicei, pe protagonişti îi mănâncă unde nu trebuie şi se abat din drum pentru a investiga, ceea ce, desigur, duce la tot felul de necazuri, în cele din urmă depăşite cu eroism şi spirit de sacrificiu, spre propăşirea neamului omenesc etc etc.

Practic, filmul este împărţit în două, jumătăţile fiind marcate de moartea personajului lui Cliff Curtis, psihologul navei şi naratorul poveştii. Prima parte e o operă spaţială în tradiţia lui 2001, lentă şi elegantă, cu dialoguri pline de termeni tehnici şi preocupare pentru plauzibilitate. Ultimele 40 de minute sunt un fel de slasher film mai degrabă plictisitor, cu un personaj negativ dement care îi fugăreşte şi îi omoară, pe rând, pe astronauţi (las cititorului plăcerea de a descoperi singur de unde apare acesta, văzând filmul). Rezultatul acestui mariaj contra naturii este complet nefericit, latura de light horror ocupând spaţiu preţios care ar fi putut fi mai bine folosit pentru a dezvolta conflictele psihologice iniţiate în prima parte, şi rezolvate în mod brutal şi stupid prin moartea protagoniştilor. Teme “mari” precum relaţia între credinţă şi resemnare ne sunt fluturate prin faţa ochilor şi lăsate neexplorate, pentru a face loc unei fugăreli prin coridoare. Pe de altă parte, am serioase îndoieli că segmentul demografic vizat prin această mutaţie dubioasă ar aprecia atmosfera claustrofobică şi trimiterile intertextuale din prima parte, iar măcelul în sine este destul de domol, după standardele genului.

Sunshine ţinteşte, aşadar, mult prea mulţi iepuri faţă de câţi reuşeşte să nimerească, prejudecăţile hollywoodiene cu privire la ce este necesar pentru a vinde un produs subminând o potenţială capodoperă, şi probabil unul dintre ultimele filme de felul său. Păcat că acest mastodont de intenţii bune s-a lăsat împotmolit în mlaştina comercialismului tâmp, ratând astfel o piaţă de nişă substanţială şi statutul de film-cult.

Portugal. The Man – Church Mouth

Portugal. The Man sunt o adunătură ciudată (da, chiar ăsta e numele trupei, cu punctul din mijloc cu tot) de oameni şi stiluri muzicale, pasionaţi, pe rând, de alterno-prog cu arpegii luminoase de chitară şi beat-uri sintetizate, stil Radiohead, pe primul album (Waiter:”You Vultures!”), melodii trip-hop şi bucaţi ambientale pe ep-ul It’s Complicated Being a Wizard sau de frenezii la graniţa dintre Mars Volta si White Stripes (două influenţe luate direct de pe site-ul formaţiei) pe ultima lor producţie, Church Mouth (2007). Mare minune că doar trei oameni (patru, cu un chitarist suplimentar, în formula de concert) pot sa închege ceva atât de diferit de la un album la altul, fără să cadă în amatorism sau imitaţie crasă.

Influenţele omului-Portugalia sunt evidente şi fără nota de pe site, cea mai importantă fiind desigur maniera Mars Volta, reprodusă în detaliu, de la stilul melodiilor vocale la energia bombastică a tobelor şi groove-ul adânc al basului ce ţine toată alcătuirea laolaltă. Adăugaţi peste asta un anume interes pentru delta blues, cuplat cu nişte compoziţii disciplinate şi curate, lipsite de excese, şi un simţ pentru refrene memorabile, şi obţineţi un album plasat la mijlocul geometric al distanţei între mastodontul prog-punk-salsa şi The White Stripes, vizibil derivativ, însă realizând o fuziune îndemânatică şi elegantă, nu o juxtapunere stângace de stiluri disparate.

Spre deosebire, însă, de mentorii săi Omar Rodriguez-Lopez şi Jack White, John Gourley, chitaristul, vocalistul şi principala forţă creativă din spatele formaţiei, nu are fetişuri de erou al chitării, abţinându-se cu înţelepciune de la exhibiţii de virtuozitate în favoarea perfectării unor cântece concentrate, cu structuri complexe şi ţinând la un minim repetiţia. Oricum, energia muzicii e data de tobele explozive şi de tranziţiile rapide între părţi diferite ale aceluiaşi cântec, singurul riff cu adevarat memorabil de chitara apartinand celui mai bun cântec de pe album, Oh Lord, acelaşi ale cărui ultime douăzeci de secunde par ridicate direct de pe un disc gospel din anii ‘50. Foarte bune sunt şi energicul Sugar Cinnamon, propulsat de un ritm drum’n'bass, Children, cu chitara slide şi melodie call-and-response, Shade (o melodie vocala excelenta şi un refren alterno-rock puternic) sau piesa de titlu a albumului, care da tonul unei formule observabile la multe dintre melodiile de pe Church Mouth. Căci vai!, acest păcat nu l-a mai ocolit pe domnul Gourley, majoritatea cântecelelor de aici încadrându-se cuminţi într-o structură de tip intro domol cu un singur instrument-melodie 1-melodie 2-bridge linistit, doar cu voce-melodie 1 – refren în forţă, repetată de vreo doua-trei ori, până se ajunge la lungimea de trei minute şi un pic, când se încheie fără ceremonie printr-un outro sumar, oglindind intro-ul.

Cu doi ani în urma eram consternat să nu pot găsi nicăieri ceva asemănător cu Mars Volta (exceptând momentele mai bune ale vechii trupe ce i-a dat naştere, At The Drive-In). Church Mouth aduce, în sfârşit, tuturor fanilor TMV o alternativă excelentă, reunind mult din energia frenetică şi simţul melodic al primilor, susţinute de o voce şi o secţie ritmică pe măsură, la se care adaugă o mulţime de alte influenţe de cea mai bună calitate, rezultatul fiind considerabil mai bun decât pare pe hârtie. Ar fi, însă, o greşeală ca P.TM să fie priviţi ca epigoni, în ciuda influenţelor evidente de pe acest album – o audiţie cât de superficială a discografiei lor ne arată o trupă care îşi schimbă, cameleonic, stilul de pe o înregistrare pe alta, jucându-şi atuurile (voci catchy şi structură puternică) şi în acelaşi timp explorând teritorii noi. Presupun că nu degeaba şi-au pus la loc de cinste, în lista influenţelor, pe Beatles. Recomandat cu căldură.