Portugal. The Man – Church Mouth

Portugal. The Man sunt o adunătură ciudată (da, chiar ăsta e numele trupei, cu punctul din mijloc cu tot) de oameni şi stiluri muzicale, pasionaţi, pe rând, de alterno-prog cu arpegii luminoase de chitară şi beat-uri sintetizate, stil Radiohead, pe primul album (Waiter:”You Vultures!”), melodii trip-hop şi bucaţi ambientale pe ep-ul It’s Complicated Being a Wizard sau de frenezii la graniţa dintre Mars Volta si White Stripes (două influenţe luate direct de pe site-ul formaţiei) pe ultima lor producţie, Church Mouth (2007). Mare minune că doar trei oameni (patru, cu un chitarist suplimentar, în formula de concert) pot sa închege ceva atât de diferit de la un album la altul, fără să cadă în amatorism sau imitaţie crasă.

Influenţele omului-Portugalia sunt evidente şi fără nota de pe site, cea mai importantă fiind desigur maniera Mars Volta, reprodusă în detaliu, de la stilul melodiilor vocale la energia bombastică a tobelor şi groove-ul adânc al basului ce ţine toată alcătuirea laolaltă. Adăugaţi peste asta un anume interes pentru delta blues, cuplat cu nişte compoziţii disciplinate şi curate, lipsite de excese, şi un simţ pentru refrene memorabile, şi obţineţi un album plasat la mijlocul geometric al distanţei între mastodontul prog-punk-salsa şi The White Stripes, vizibil derivativ, însă realizând o fuziune îndemânatică şi elegantă, nu o juxtapunere stângace de stiluri disparate.

Spre deosebire, însă, de mentorii săi Omar Rodriguez-Lopez şi Jack White, John Gourley, chitaristul, vocalistul şi principala forţă creativă din spatele formaţiei, nu are fetişuri de erou al chitării, abţinându-se cu înţelepciune de la exhibiţii de virtuozitate în favoarea perfectării unor cântece concentrate, cu structuri complexe şi ţinând la un minim repetiţia. Oricum, energia muzicii e data de tobele explozive şi de tranziţiile rapide între părţi diferite ale aceluiaşi cântec, singurul riff cu adevarat memorabil de chitara apartinand celui mai bun cântec de pe album, Oh Lord, acelaşi ale cărui ultime douăzeci de secunde par ridicate direct de pe un disc gospel din anii ‘50. Foarte bune sunt şi energicul Sugar Cinnamon, propulsat de un ritm drum’n'bass, Children, cu chitara slide şi melodie call-and-response, Shade (o melodie vocala excelenta şi un refren alterno-rock puternic) sau piesa de titlu a albumului, care da tonul unei formule observabile la multe dintre melodiile de pe Church Mouth. Căci vai!, acest păcat nu l-a mai ocolit pe domnul Gourley, majoritatea cântecelelor de aici încadrându-se cuminţi într-o structură de tip intro domol cu un singur instrument-melodie 1-melodie 2-bridge linistit, doar cu voce-melodie 1 – refren în forţă, repetată de vreo doua-trei ori, până se ajunge la lungimea de trei minute şi un pic, când se încheie fără ceremonie printr-un outro sumar, oglindind intro-ul.

Cu doi ani în urma eram consternat să nu pot găsi nicăieri ceva asemănător cu Mars Volta (exceptând momentele mai bune ale vechii trupe ce i-a dat naştere, At The Drive-In). Church Mouth aduce, în sfârşit, tuturor fanilor TMV o alternativă excelentă, reunind mult din energia frenetică şi simţul melodic al primilor, susţinute de o voce şi o secţie ritmică pe măsură, la se care adaugă o mulţime de alte influenţe de cea mai bună calitate, rezultatul fiind considerabil mai bun decât pare pe hârtie. Ar fi, însă, o greşeală ca P.TM să fie priviţi ca epigoni, în ciuda influenţelor evidente de pe acest album – o audiţie cât de superficială a discografiei lor ne arată o trupă care îşi schimbă, cameleonic, stilul de pe o înregistrare pe alta, jucându-şi atuurile (voci catchy şi structură puternică) şi în acelaşi timp explorând teritorii noi. Presupun că nu degeaba şi-au pus la loc de cinste, în lista influenţelor, pe Beatles. Recomandat cu căldură.