“RADIOHEAD AU FACUT UN ALBUM” ne anunta, cu abia mascata incantare, Thom Yorke&co pe site-ul dedicat distribuirii noului lor material, In Rainbows. De acum probabil ca toata lumea a aflat despre curajoasa miscare de marketing prin care trupa a renuntat la a-si reinnoi contractul cu EMI, alegand sa-si produca si sa-si vanda singuri albumul si devenind la propriu cea mai mare trupa indie din lume, asa ca nu va mai plictisesc cu alte detalii. Suficient de stiut ca intr-o prima faza In Rainbows este disponibil doar sub forma de download platit (in mod uimitor, suma este lasata la discretia cumparatorului), din decembrie urmand a incepe livrarile pentru varianta CD si vinil.
Odata manevrele de piata lasate la o parte, sa trecem deci la muzica. Radiohead au fost, pentru critica ca si pentru fanii lor, un fel de Beatles ai anilor 90: iata in sfarsit o trupa rock ’serioasa’, cu reale abilitati de compozitori, care evolueaza simtitor de la un album la altul imbinand cantecele catchy si versurile inteligente cu o productie si aranjamente de un eclectism ce tradeaza colectii de discuri variate si de un gust ireprosabil, de la muzica clasica de inceput de secol XX la kraut-rock si post-punk. “Ok Computer, noul Sgt. Pepper’s!” au jubilat redactorii muzicali din toata lumea, satui de rap-rockul si popul slabut care dominau mijlocul anilor ‘90.
Zece ani mai tarziu, Thom Yorke parea ca slabeste in sfarsit fraiele cu care ghidase trupa prin excursii mai mult sau mai putin reusite (dar intotdeauna interesante) in teritoriile austere ale muzicii electronice si lasa in urma blipurile si scartaiturile IDM in favoarea revenirii la un sound organic si la instrumente live – insa lucrurile nu sunt asa de simple. Primul cantec de pe In Rainbows, 15 Step, pare, cu ritmul electronic peste care se suprapune vocea plangareata a lui Yorke, saltat direct de pe un b-side din era Hail To The Thief, asta pana cand tobele sintetizate fac loc celor reale si intervine chitara lui Jonny Greenwood, cu un superb riff de inspiratie bossa. Este un joc pe care o sa-l mai intalnim, aceasta intrepatrundere si trecere de la tobe reale la cele electronice si inapoi, si chiar daca extraordinarul Phil Selway nu mai are momente de stralucire precum Myxamatosis de pe albumul precedent, ramane unul dintre cei mai stilati tobari din muzica rock in momentul actual.
Din nou amintind de gloriile trecute, Bodysnatchers este propulsat de o linie de bas distorsionat, insa melodiei vocale ii lipseste claritatea unui The National Anthem, iar aranjamentul este incarcat si confuz. Piesele lente sunt insa punctul forte al albumului: Nude, All I Need sau Videotape inainteaza maiestuos, fara insa a cadea in auto-parodie, iar versurile lui Yorke merg drept la tinta (atunci cand binevoieste sa le cante intr-un mod inteligibil). Tempo-ul relaxat permite sutelor de efecte subtile si overdub-uri sa fie percepute si sa isi faca efectul, colorand sunetul in toate modurile in care niste maestri ai studioului de inregistrari precum cei 5 de la Radiohead pot sa o faca. De remarcat si coardele stil pop care agrementeaza , cu diverse grade de succes, piesele de pian de pe prezenta colectie.
Reckoner, alta ‘balada’, are probabil una dintre cele mai emotionante melodii vocale produse vreodata de Thom Yorke si este pentru mine punctul culminant al albumului, insa este urmata imediat de cea mai slaba piesa de pe In Rainbows, House Of Cards, unde alte chitari de bossa, doar ca mai putin inspirate ca la 15 Steps, se suprapun unor versuri cel putin neobisnuite pentru Radiohead, care incep cu “I don’t want to be your friend/ I just want to be your lover”. Apropo, ce se intampla cu vocea lui Yorke? – desi la fel de puternica si expresiva ca oricand, aceasta este una dintre putinele piese in care nu apeleaza la un falset neclar si de la un punct, destul de obositor.
Desi nu dezamageste, In Rainbows nu este nici revenirea in forta la care speram cu totii. Personal, gasesc cantecele de pe Hail To The Thief mai puternice si mai bine structurate, pe ultima lor productie englezii parand interesati mai degraba in a-si fixa propriile manierisme, multe dintre ele deja invechite (blipurile stil IDM sunt primul candidat), decat sa continue traseul de evolutie inceput cu Ok Computer. Sau poate ca este vorba doar de trupa Radiohead facand genul de muzica pe care il fac ei. In orice caz, rezultatul este fara indoiala un album solid, si unul dintre evenimentele muzicale ale anului!
