De ceva vreme, cuvântul “manea” a ajuns un fel de vorbă de ocară dintre cele mai grele pentru mare parte din populaţia plimbată pe la facultate a României. Iată un fonem ce pare a fi mârâit, scuipat printre dinţi, scrâşnit, aruncat cât colo, însă niciodată doar rostit. Sau când e rostit, aceasta se face cu un fel de jenă, vorbitorul parcă cerându-şi scuze că jigneşte sensibilitatea educată a colocutorilor.
Între multele foiţe de ceapă ce alcătuiesc sistemul de includeri şi excluderi ale diverselor subculturi şi elitisme, manelele sunt prima îndepărtată, şi de cei mai mulţi: cea mai facilă cale de a te distanţa de vulg este, bineînţeles, nu una pozitivă (căci afirmarea de sine implică riscuri şi efort), ci aceea negativă, prin excludere. Altfel spus, mă separ din rândurile populaţiei celei mai generale nu prin ceea ce fac, ci prin ceea ce nu fac. O simplă declaraţie (“Eu nu ascult manele!”) urmată de comentariul defăimător de rigoare la adresa celor de gusturi muzicale contrare te plasează, automat, în cea mai largă elită culturală a României: grupul celor care nu ascultă manele. Un fel de “grupul modelelor ce beau doar apă plată cu lamâie”, extins la o scară statistic relevantă. Nevrednicia manelei e în aşa măsură un loc comun, încât a devenit termenul de comparaţie general pentru orice rău popular: am asistat de curând la o conferinţă unde un cunoscut prezentator TVR se întreba dacă nu cumva populismul este un fel de manea politică.
Dar ce poate face dintr-un biet gen muzical aşa un paria al culturii noastre pop(ulare)? Să fie, oare, vulgaritatea? Există însă o lungă şi mândră tradiţie a obscenului în cercurile noastre populare, după cum atestă “Povestea Poveştilor” a lui Creangă. Vulgaritatea, chiar gratuită, nu este deloc străină de spiritul naţional, dovadă mania pentru trupa Paraziţii, actualmente de rigoare în rândurile semiintelectualităţii româneşti. Să fie tipul de discurs auto-gonflant, atât de frecvent printre rapsozii genului? Puţin probabil, având în vedere popularitatea neabătută (şi necontestată) a hiphopului, atât străin cât şi autohton, pentru care lauda de sine este un standard procedural. O fi accentul excesiv pe valori materiale, atunci? Însă societatea noastră actuală nu e nicicum dacă nu materialistă.
Odată eliminate considerentele de conţinut, rămân cele de formă: maneaua nu e, spre deosebire de toate celelalte genuri populare la noi, etnic neutră. Maneaua e un bun ţigănesc. Toate elementele stilistice, de la accentul şi culoarea pielii celor de pe scenă, până la ritmul tobelor cu accenţii pe primul timp, trimit la acea parte a societăţii noastre care a fost tot timpul exclusă, outsiderul de neintegrat, alteritatea barbară în raport cu care s-a construit o parte din identitatea de popor civilizat a românilor. Romii n-au avut încă un Martin Luther King care să le ofere o reprezentare credibilă în faţa naţiunii mai largi. Pentru toate scopurile practice, ei sunt încă o ţintă sigură a discriminării. Vulgaritatea manelelor ofensează nu prin ea însăşi, ci pentru că e o vulgaritate ţigănească. Observăm la lucru acelaşi mecanism care făcea din ţiganul murdar, necinstit şi ignorant opusul românului harnic şi onest în literatura secolului XIX, precum şi în imaginarul colectiv ce a dat naştere atâtor vorbe de duh şi anecdote. Barbaria şi vulgaritatea ţiganului ne dă motive să ne simţim civilizaţi, lucru vital în condiţiile veşnicului complex de inferioritate pe care care îl avem faţă de Vest. De la paşopt încoace, direcţia de dezvoltare a României a opus civilizaţia vest-europeană, barbariei orientale. Această temă, perpetuată paradigmatic în manualele de istorie, care, simplificând brutal, pun faţă în faţă pe românii apărători ai creştinătăţii hoardelor turceşti, o regăsim în stigmatul ce cade, pentru clasele măcar mediu educate, asupra culturii ţigăneşti.
Distanţarea de aceasta este echivalentă cu un pas în direcţia cea bună, a occidentalizării. Vulgaritatea ţigănească este ofensatoare şi ameninţătoare (să ne amintim nenumăratele dezbateri televizate pe ton apocaliptic despre subiect) deoarece, într-un sens, este regresivă.
