Best of Mihai@Metropotam

Intre octombrie 2007 si august 2008 am scris pentru metropotam.ro, timp in care am produs cateva texte proaste, cateva mediocre si destule de care sunt chiar mandru.

Iata cateva dintre cele din ultima categorie (pun link deoarece n-am chef sa mai cer permisiunea sa le republic):

http://metropotam.ro/La-zi/2008/07/art7553273846-Teatru-Ziua-Fututa-a-lui-Nils/

http://metropotam.ro/Recomandari/2008/06/art3295749221-Muzica-Coldplay-Viva-la-Vida/

http://metropotam.ro/Recomandari/2008/05/art9670614333-Muzica-Lenny-Kravitz-It-Is-Time-for-a-Love-Revolution/

http://metropotam.ro/Recomandari/2008/04/art1388540304-Film-The-Mist/

http://metropotam.ro/Recomandari/2008/04/art1846179051-Muzica-The-Raconteurs-Consolers-Of-The-Lonely/

http://metropotam.ro/La-zi/2008/04/art9718900416-Serial-Jericho/

http://metropotam.ro/Recomandari/2008/03/art3686244102-Carte-Orhan-Pamuk-Ma-numesc-Rosu/

http://metropotam.ro/Recomandari/2008/03/art1251308096-Teatru-Monged/

http://metropotam.ro/La-zi/2008/03/art5330687203-Concert-The-Mars-Volta-in-Razzmatazz-Barcelona/

http://metropotam.ro/Recomandari/2008/01/art9461320174-Album-Parazitii-Slalom-Printre-Cretini/

Radiohead – In Rainbows

“RADIOHEAD AU FACUT UN ALBUM” ne anunta, cu abia mascata incantare, Thom Yorke&co pe site-ul dedicat distribuirii noului lor material, In Rainbows. De acum probabil ca toata lumea a aflat despre curajoasa miscare de marketing prin care trupa a renuntat la a-si reinnoi contractul cu EMI, alegand sa-si produca si sa-si vanda singuri albumul si devenind la propriu cea mai mare trupa indie din lume, asa ca nu va mai plictisesc cu alte detalii. Suficient de stiut ca intr-o prima faza In Rainbows este disponibil doar sub forma de download platit (in mod uimitor, suma este lasata la discretia cumparatorului), din decembrie urmand a incepe livrarile pentru varianta CD si vinil.

Odata manevrele de piata lasate la o parte, sa trecem deci la muzica. Radiohead au fost, pentru critica ca si pentru fanii lor, un fel de Beatles ai anilor 90: iata in sfarsit o trupa rock ’serioasa’, cu reale abilitati de compozitori, care evolueaza simtitor de la un album la altul imbinand cantecele catchy si versurile inteligente cu o productie si aranjamente de un eclectism ce tradeaza colectii de discuri variate si de un gust ireprosabil, de la muzica clasica de inceput de secol XX la kraut-rock si post-punk. “Ok Computer, noul Sgt. Pepper’s!” au jubilat redactorii muzicali din toata lumea, satui de rap-rockul si popul slabut care dominau mijlocul anilor ‘90.

Zece ani mai tarziu, Thom Yorke parea ca slabeste in sfarsit fraiele cu care ghidase trupa prin excursii mai mult sau mai putin reusite (dar intotdeauna interesante) in teritoriile austere ale muzicii electronice si lasa in urma blipurile si scartaiturile IDM in favoarea revenirii la un sound organic si la instrumente live – insa lucrurile nu sunt asa de simple. Primul cantec de pe In Rainbows, 15 Step, pare, cu ritmul electronic peste care se suprapune vocea plangareata a lui Yorke, saltat direct de pe un b-side din era Hail To The Thief, asta pana cand tobele sintetizate fac loc celor reale si intervine chitara lui Jonny Greenwood, cu un superb riff de inspiratie bossa. Este un joc pe care o sa-l mai intalnim, aceasta intrepatrundere si trecere de la tobe reale la cele electronice si inapoi, si chiar daca extraordinarul Phil Selway nu mai are momente de stralucire precum Myxamatosis de pe albumul precedent, ramane unul dintre cei mai stilati tobari din muzica rock in momentul actual.

Din nou amintind de gloriile trecute, Bodysnatchers este propulsat de o linie de bas distorsionat, insa melodiei vocale ii lipseste claritatea unui The National Anthem, iar aranjamentul este incarcat si confuz. Piesele lente sunt insa punctul forte al albumului: Nude, All I Need sau Videotape inainteaza maiestuos, fara insa a cadea in auto-parodie, iar versurile lui Yorke merg drept la tinta (atunci cand binevoieste sa le cante intr-un mod inteligibil). Tempo-ul relaxat permite sutelor de efecte subtile si overdub-uri sa fie percepute si sa isi faca efectul, colorand sunetul in toate modurile in care niste maestri ai studioului de inregistrari precum cei 5 de la Radiohead pot sa o faca. De remarcat si coardele stil pop care agrementeaza , cu diverse grade de succes, piesele de pian de pe prezenta colectie.

Reckoner, alta ‘balada’, are probabil una dintre cele mai emotionante melodii vocale produse vreodata de Thom Yorke si este pentru mine punctul culminant al albumului, insa este urmata imediat de cea mai slaba piesa de pe In Rainbows, House Of Cards, unde alte chitari de bossa, doar ca mai putin inspirate ca la 15 Steps, se suprapun unor versuri cel putin neobisnuite pentru Radiohead, care incep cu “I don’t want to be your friend/ I just want to be your lover”. Apropo, ce se intampla cu vocea lui Yorke? – desi la fel de puternica si expresiva ca oricand, aceasta este una dintre putinele piese in care nu apeleaza la un falset neclar si de la un punct, destul de obositor.

Desi nu dezamageste, In Rainbows nu este nici revenirea in forta la care speram cu totii. Personal, gasesc cantecele de pe Hail To The Thief mai puternice si mai bine structurate, pe ultima lor productie englezii parand interesati mai degraba in a-si fixa propriile manierisme, multe dintre ele deja invechite (blipurile stil IDM sunt primul candidat), decat sa continue traseul de evolutie inceput cu Ok Computer. Sau poate ca este vorba doar de trupa Radiohead facand genul de muzica pe care il fac ei. In orice caz, rezultatul este fara indoiala un album solid, si unul dintre evenimentele muzicale ale anului!

Portugal. The Man – Church Mouth

Portugal. The Man sunt o adunătură ciudată (da, chiar ăsta e numele trupei, cu punctul din mijloc cu tot) de oameni şi stiluri muzicale, pasionaţi, pe rând, de alterno-prog cu arpegii luminoase de chitară şi beat-uri sintetizate, stil Radiohead, pe primul album (Waiter:”You Vultures!”), melodii trip-hop şi bucaţi ambientale pe ep-ul It’s Complicated Being a Wizard sau de frenezii la graniţa dintre Mars Volta si White Stripes (două influenţe luate direct de pe site-ul formaţiei) pe ultima lor producţie, Church Mouth (2007). Mare minune că doar trei oameni (patru, cu un chitarist suplimentar, în formula de concert) pot sa închege ceva atât de diferit de la un album la altul, fără să cadă în amatorism sau imitaţie crasă.

Influenţele omului-Portugalia sunt evidente şi fără nota de pe site, cea mai importantă fiind desigur maniera Mars Volta, reprodusă în detaliu, de la stilul melodiilor vocale la energia bombastică a tobelor şi groove-ul adânc al basului ce ţine toată alcătuirea laolaltă. Adăugaţi peste asta un anume interes pentru delta blues, cuplat cu nişte compoziţii disciplinate şi curate, lipsite de excese, şi un simţ pentru refrene memorabile, şi obţineţi un album plasat la mijlocul geometric al distanţei între mastodontul prog-punk-salsa şi The White Stripes, vizibil derivativ, însă realizând o fuziune îndemânatică şi elegantă, nu o juxtapunere stângace de stiluri disparate.

Spre deosebire, însă, de mentorii săi Omar Rodriguez-Lopez şi Jack White, John Gourley, chitaristul, vocalistul şi principala forţă creativă din spatele formaţiei, nu are fetişuri de erou al chitării, abţinându-se cu înţelepciune de la exhibiţii de virtuozitate în favoarea perfectării unor cântece concentrate, cu structuri complexe şi ţinând la un minim repetiţia. Oricum, energia muzicii e data de tobele explozive şi de tranziţiile rapide între părţi diferite ale aceluiaşi cântec, singurul riff cu adevarat memorabil de chitara apartinand celui mai bun cântec de pe album, Oh Lord, acelaşi ale cărui ultime douăzeci de secunde par ridicate direct de pe un disc gospel din anii ‘50. Foarte bune sunt şi energicul Sugar Cinnamon, propulsat de un ritm drum’n'bass, Children, cu chitara slide şi melodie call-and-response, Shade (o melodie vocala excelenta şi un refren alterno-rock puternic) sau piesa de titlu a albumului, care da tonul unei formule observabile la multe dintre melodiile de pe Church Mouth. Căci vai!, acest păcat nu l-a mai ocolit pe domnul Gourley, majoritatea cântecelelor de aici încadrându-se cuminţi într-o structură de tip intro domol cu un singur instrument-melodie 1-melodie 2-bridge linistit, doar cu voce-melodie 1 – refren în forţă, repetată de vreo doua-trei ori, până se ajunge la lungimea de trei minute şi un pic, când se încheie fără ceremonie printr-un outro sumar, oglindind intro-ul.

Cu doi ani în urma eram consternat să nu pot găsi nicăieri ceva asemănător cu Mars Volta (exceptând momentele mai bune ale vechii trupe ce i-a dat naştere, At The Drive-In). Church Mouth aduce, în sfârşit, tuturor fanilor TMV o alternativă excelentă, reunind mult din energia frenetică şi simţul melodic al primilor, susţinute de o voce şi o secţie ritmică pe măsură, la se care adaugă o mulţime de alte influenţe de cea mai bună calitate, rezultatul fiind considerabil mai bun decât pare pe hârtie. Ar fi, însă, o greşeală ca P.TM să fie priviţi ca epigoni, în ciuda influenţelor evidente de pe acest album – o audiţie cât de superficială a discografiei lor ne arată o trupă care îşi schimbă, cameleonic, stilul de pe o înregistrare pe alta, jucându-şi atuurile (voci catchy şi structură puternică) şi în acelaşi timp explorând teritorii noi. Presupun că nu degeaba şi-au pus la loc de cinste, în lista influenţelor, pe Beatles. Recomandat cu căldură.

The White Stripes – Icky Thump

Jack White îşi continuă explorarea a diverse mici (şi mari) teme din cultura americană, de data asta oprindu-se la uimirea unui gringo cât se poate de neaoş faţă de tot felul de minunăţii ce se pot găsi peste graniţă, în Mexic. Şi ce minunăţii!… Poate sub influenţa curentului literar ce a dominat o bună parte a secolului trecut literatura latino-americană, Mexicul e construit ca un ţinut al magiei, ca să nu zic al lucrurilor ciudate de-a dreptul. Lumini roşii, mariachi cantand pe străzi, senhoritas fără un ochi, găini negre, rom şi prostituate – devin simboluri ale unei culturi suficient de apropiate pentru a putea fi cunoscută, dar îndeajuns de diferită pentru a inspira acel sentiment al straniului, care reinterpretează, cu un amestec de fascinaţie şi spaimă, banalul, transformându-l în miraculos.

Greu încercatul nostru protagonist părăseşte ciudatul ţinut deopotrivă ca victimă a pericolelor sale şi ca proaspăt convertit ce îi apără cauza (“Well, Americans/What, nothin’ better to do?/Why don’t you kick yourself out?/You’re an immigrant too”), şi în buna tradiţie a ţărilor magice ce sunt întotdeauna mărginite de limite impenetrabile, pare a fi printre ultimii vizitatori, în urma lui construindu-se un zid al Mexicului ce închide frontiera – transparente aluzii la dezbaterile din politica americană cu privire la statutul imigranţilor latino-americani.

Muzical vorbind, White Stripes rămân un amestec exploziv de blues-rock tradiţional şi tehnici şi sunete moderniste (de notat micile solouri semi-aleatorii de clapă ce punctează Icky Thump), rezultatul fiind un stil care, dacă n-ar fi avut atâta succes de masă, ar fi fost probabil menţionat cu un capitol important în orice istorie a bluesului. Chiar, cum ar fi fost daca Jack White ar fi cântat doar blues? Nu mă îndoiesc că ar fi născut o revitalizare a genului comparabilă cu Stevie Ray Vaughan, cu douăzeci de ani în urmă.

Este surprinzător, poate, cât de mult poate să obţină, atât muzical cât şi textual şi imagistic, White dintr-un concept bazat pe auto-limitare (în sensul de restricţie autoimpusă). Chitară, voce, tobe, roşu, negru, alb, blues, country, rock – iată tripleţii ce definesc lumea White Stripes, şi par a permite mai mult decât suficientă anvergură pentru a acoperi teme de la cântecele indie pop despre iubirea adolescentină la blues feroce în cel mai pur stil Chicago, trecând prin rock clasic bazat pe riffuri vag Zeppelinoide cum este excelentul Icky Thump.

Încă un articol despre manele

De ceva vreme, cuvântul “manea” a ajuns un fel de vorbă de ocară dintre cele mai grele pentru mare parte din populaţia plimbată pe la facultate a României. Iată un fonem ce pare a fi mârâit, scuipat printre dinţi, scrâşnit, aruncat cât colo, însă niciodată doar rostit. Sau când e rostit, aceasta se face cu un fel de jenă, vorbitorul parcă cerându-şi scuze că jigneşte sensibilitatea educată a colocutorilor.

Între multele foiţe de ceapă ce alcătuiesc sistemul de includeri şi excluderi ale diverselor subculturi şi elitisme, manelele sunt prima îndepărtată, şi de cei mai mulţi: cea mai facilă cale de a te distanţa de vulg este, bineînţeles, nu una pozitivă (căci afirmarea de sine implică riscuri şi efort), ci aceea negativă, prin excludere. Altfel spus, mă separ din rândurile populaţiei celei mai generale nu prin ceea ce fac, ci prin ceea ce nu fac. O simplă declaraţie (“Eu nu ascult manele!”) urmată de comentariul defăimător de rigoare la adresa celor de gusturi muzicale contrare te plasează, automat, în cea mai largă elită culturală a României: grupul celor care nu ascultă manele. Un fel de “grupul modelelor ce beau doar apă plată cu lamâie”, extins la o scară statistic relevantă. Nevrednicia manelei e în aşa măsură un loc comun, încât a devenit termenul de comparaţie general pentru orice rău popular: am asistat de curând la o conferinţă unde un cunoscut prezentator TVR se întreba dacă nu cumva populismul este un fel de manea politică.

Dar ce poate face dintr-un biet gen muzical aşa un paria al culturii noastre pop(ulare)? Să fie, oare, vulgaritatea? Există însă o lungă şi mândră tradiţie a obscenului în cercurile noastre populare, după cum atestă “Povestea Poveştilor” a lui Creangă. Vulgaritatea, chiar gratuită, nu este deloc străină de spiritul naţional, dovadă mania pentru trupa Paraziţii, actualmente de rigoare în rândurile semiintelectualităţii româneşti. Să fie tipul de discurs auto-gonflant, atât de frecvent printre rapsozii genului? Puţin probabil, având în vedere popularitatea neabătută (şi necontestată) a hiphopului, atât străin cât şi autohton, pentru care lauda de sine este un standard procedural. O fi accentul excesiv pe valori materiale, atunci? Însă societatea noastră actuală nu e nicicum dacă nu materialistă.

Odată eliminate considerentele de conţinut, rămân cele de formă: maneaua nu e, spre deosebire de toate celelalte genuri populare la noi, etnic neutră. Maneaua e un bun ţigănesc. Toate elementele stilistice, de la accentul şi culoarea pielii celor de pe scenă, până la ritmul tobelor cu accenţii pe primul timp, trimit la acea parte a societăţii noastre care a fost tot timpul exclusă, outsiderul de neintegrat, alteritatea barbară în raport cu care s-a construit o parte din identitatea de popor civilizat a românilor. Romii n-au avut încă un Martin Luther King care să le ofere o reprezentare credibilă în faţa naţiunii mai largi. Pentru toate scopurile practice, ei sunt încă o ţintă sigură a discriminării. Vulgaritatea manelelor ofensează nu prin ea însăşi, ci pentru că e o vulgaritate ţigănească. Observăm la lucru acelaşi mecanism care făcea din ţiganul murdar, necinstit şi ignorant opusul românului harnic şi onest în literatura secolului XIX, precum şi în imaginarul colectiv ce a dat naştere atâtor vorbe de duh şi anecdote. Barbaria şi vulgaritatea ţiganului ne dă motive să ne simţim civilizaţi, lucru vital în condiţiile veşnicului complex de inferioritate pe care care îl avem faţă de Vest. De la paşopt încoace, direcţia de dezvoltare a României a opus civilizaţia vest-europeană, barbariei orientale. Această temă, perpetuată paradigmatic în manualele de istorie, care, simplificând brutal, pun faţă în faţă pe românii apărători ai creştinătăţii hoardelor turceşti, o regăsim în stigmatul ce cade, pentru clasele măcar mediu educate, asupra culturii ţigăneşti.

Distanţarea de aceasta este echivalentă cu un pas în direcţia cea bună, a occidentalizării. Vulgaritatea ţigănească este ofensatoare şi ameninţătoare (să ne amintim nenumăratele dezbateri televizate pe ton apocaliptic despre subiect) deoarece, într-un sens, este regresivă.