“Ciudat lucru e mintea omenească”, ar fi spus într-o clipă de elaţiune şi rară claritate un Mare Psiholog American. Dacă mintea omului adult e ciudată, atunci stai să vezi ce poate să fie în capul unor copii! i-ar fi răspuns, cu gravă înţelegere, Gregg Araki, regizorul lui Mysterious Skin (2004), un film despre abuz şi perversiune, şi despre cum uitarea totală poate fi la fel de distructivă ca reamintirea obsesivă.
Doi băieţi de 8 ani, la capete opuse ale spectrului social (unul e sărac, dar vedeta echipei de baseball, celălalt e clişeul tocilarului ochelarist din clasa de mijloc), sunt momiţi de antrenorul lor mustăcios, parcă rupt dintr-un videoclip Village People (acţiunea se desfăşoară la începutul anilor ‘80, deci e explicabil) în casa acestuia şi supuşi variatelor perversiuni ce pot vizita imaginaţia unui pedofil de oraş mic, abia trecut de 30 de ani. Regizorul, membru marcant al mişcării New Queer, are grijă să tranşeze într-una dintre primele scene ale filmului chestiunea orientării sexuale a personajului lui Joseph Gordon-Levitt (puştiul cu baseballul), homosexualitatea lui fiind nativă, nu indusă de experienţele cu antrenorul: acesta, chiar înaintea episodului abuzului, experimentează masturbarea, stimulat de imaginea extazului iubitului mamei sale (Elisabeth Shue din Leaving Las Vegas) în timpul unei felaţii.
Dacă micul ochelarist (jucat de Brady Corbet) alege să blocheze total din memorie traumatizantele întâlniri cu cel mai înfocat client YMCA din partea locului, celălalt puşti dezvoltă o sexualitate agresivă şi un fetiş pentru bărbaţi în vârstă. Fast forward la vârsta adolescenţei, şi îl găsim pe primul convins că a fost răpit de extratereştri când era mic (singura explicaţie pe care o găseşte pentru golurile din amintire) iar pe al doilea, ca prostituat ce agaţă clienţi de vârstă mijlocie în parcurile orăşelului. Plecarea personajului lui Gordon-Levitt la New York precipită acţiunea filmului, până atunci un domol expozeu al nefericirilor şi ciudăţeniilor vieţii în ipocrizia patriarhală a “small town America”: după o serie de întâlniri ghinioniste în practica meseriei sale, acesta se întoarce de Crăciun acasă, prilej cu care se reîntâlneşte, după zece ani, cu amicul tocilar, căruia îi împrospătează memoria cu privire la copilăria lor comună, cei doi rămânând a găsi împreună o modalitate de a se împăca cu propriul trecut.
Ceea ce “face” filmul nu este cinematografia superbă, în care toate scenele exterioare sunt trecute parcă printr-un filtru alburiu (un fel de ani ‘80 din amintire, la fel de rezonanţi în America ca şi aiurea) şi nici povestea fascinantă (nici n-am menţionat intriga secundară cu fiica de fermier fată-bătrână-victimă-OZN cu care Brady Corbet stabileşte o relaţie de o ambiguitate minunată, episod tipic de Americana în nefirescul şi frumuseţea ei). Ceea ce face filmul este prestaţia impunătoare (şi totuşi reţinută) a lui Joseph Gordon-Levitt, centrul în jurul căruia gravitează tot ce se întâmplă pe ecran, pare-mi-se chiar şi personajelor care nu-l întâlnesc niciodată (fata de fermier). Ceea ce realizează fosta vedetă din Third Rock From The Sun prin pură carismă este o dinamizare a ciorbei filmice demnă (într-un cu totul alt registru) de un Al Pacino tânăr: momentele când nu e pe ecran aproape ca nu sunt decât o un respiro între două runde dintr-un sport violent ce îl are ca protagonist. În ciuda perversităţii sale senine, personajul e cel mai simpatic şi mai firesc, într-un cadru de fiinţe umane fie incomplete sau mutilate emoţional (Corbet), fie eşuate trist şi iremediabil (Shue).
